radu gyr

 
Radu Demetrescu-Gyr s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975
 

http://www.radugyr.ro/index.php?menu=biografie

OFRANDA
Din luptele si-nfrângerile noastre
asternem trepte noilor destine,
o scara de margean peste dezastre,
sa urce pasii lumii care vine.
Din fiecare rana care doare,
din orice suferinta mai adânca,
armuri am pus pe piepturi viitoare
si spade-am pus în mâini ce nu sunt înca.
Iar dac-am plâns, din lacrima maiastra
rasare mângâierea de matase
pe care mâine altii au s-o lase
pe alte frunti ce cresc din fruntea noastra.
Si-atunci în noaptea zgurei si a zloatei
închidem lupta, lacrima si rana,
din daruirea noastra subterana
ne.om face pâine pentru foamea gloatei.
ÎNDEMN LA LUPTA
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.
Atunci când inima ta cânta,
ce-nseamna-n lupta-un brat înfrânt,
ce-ti pasa-n colb de-o spada frânta,
când te ridici c-un steag mai sfânt ?
Înfrânt nu esti atunci când sângeri
si nici când ochii-n lacrimi ti-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renuntarile la vis.
CREZUL
Puneti-mi lanturi si catuse
sa sune scrâsnetul hain
si mii de lacate la use,
eu cum am fost, asa ramân.
Surpati asupra-mi munti si ape,
puteti chiar sa ma spânzurati.
Cu grele, negre târnacoape,
credinta nu mi-o sfarâmati.
Târâti-ma, de vrti, sub santuri
si îngropati-mi trupul stins.
Eu simt ca Fat-Frumos, din lanturi
puteri adânci de neînvins.
Puteti sa napustiti tot iadul
ca sa ma frânga pâna-n miez.
Eu stau în viscole ca bradul
si tare, tare ca un crez.
CREZ
Cred într-unul Dumnezeu,
Tatal ziditorul,
dar mai cred si-n neamul meu,
înfratit cu dorul.
Cred în sfinti, dar si-n voinici,
cred în flori si-n cremeni,
caci tacutii mucenici
cu haiducii-s gemeni.
Dar mai cred ca într-o zi,
aspru, din furtuna,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mâna.
Si-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
caci prin sânge si prin fier
ne-om croi dreptate.
Cred într-unul Dumnezeu,
Tatal ziditorul,
ce-a-nfratit în neamul meu
sfântul crez cu dorul !
CAVALCADA
În freamat lung de mare treapat
pe armasari de-arama grea,
gonind s-ajunga pân la capat,
înalti, cu pumnul pe plasea,
atâtia trec si râd cum schioapat
în urma lor, pe gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea !
Galopul lor înghite poste,
potcoava sfarma cremenea,
sau scoala smârcuri sa ma-mposte
cu smoala-i putreda si rea,
caci m-au lasat la zeci de poste
în urma lor, pe gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea !
Nu-i poticneste-n drum nici sete,
nici rani nu-si spala la cismea,
nici muntii nu le stau perete.
Eu cad în fiece vâlcea,
las zdrente-n fiece scaete,
julit ma urc pe gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea !
Si cum merg cetele buimace
spre nicaieri, spre nimenea,
se-afunda goana în baltoace
si cade primul frânt din sa.
Pe lânga santu-n care zace
eu trec la pas cu gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea !
Si rând pe rând încep sa cada,
le suna zaua a tinichea,
eu n-am nici zale, n-am nici spada,
dar cred într-un crâmpei de stea ;
si-n timp ce corbii vin sa-i roada
târâs ma urc pe gloaba mea.
‘Naintea lor pe gloaba mea !
ARBORII
În brazi, în paltini, în stejari
eu am parinti si frati si neamuri.
Nu frunza tremura pe ramuri,
ci numai ochia adânci si mari.
Toti dacii de la radacina
ard în molizi, sub largi cununi.
Pe cer, cu vârfuri de goruni,
scriu uricarii, cu lumina.
În frasin, ca-ntr-un vechi altar,
slujeste înca un vladica.
În creanga dârza se ridica
o mâna aspra de plugar.
Iobagii cresc din razvratire
în fagi, alaturi de plaiesi.
Câte-un bunic, câte-un unches
aud în orice plop subtire.
Zugravi de vis ori octoih
soptesc prin scorburi catre seara,
lânga poeti care-naltara
din flacari lacrima de stih . . .
Si eu totuna cu strabunii
în cel de mâine, cel de azi,
voi murmura în ulmi si brazi,
cu toate fosnetele lunii.
POVESTE
Am avut un copil si-o nevastã
Acum o sutã, o mie de ani.
Auziti pãianjeni? Auziti sobolani?
Am avut un copil si-o nevastã.
Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pãmântesti diafane?
Innecuri, sfârsituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viatã odrasla, femeia.
Au trecut o sutã, cinci sute de ani,
s’au rupt muntii si-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.
Si în tãcerea lor scurt detunatã
un chip îmi zâmbeste si coase.
Din pat, douã mâini mici, somnoroase,
întinse, parcã mã fulgerã : “-Tatã!”
Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la’ntâmplare.
Aicea sunt : mã, ãla, un oarecare,
apoi cad iarãsi în bezne postume.
Dar ce-i ? S’a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?
Si suntem numai trei din toate ?
Viata-i de scrum si am rãmas în cetate
doar noi : vesnicia, celula si eu !…
De-as zãri mãcar o frânturã de stea!
Ce fiarã-i vesnicia, ce fiarã!
I-as cere sã-mi dea un capãt de sfoarã
si de milenii sã mã spânzur cu ea.
DON QUIJOTE
Mi-oi râcâi cu grija rugina de pe za
si-n pod gasi-voi sparta o chivara, m-auzi ?
I-oi drege buza stirbita la loc, din mucava
si o voi tine-n brate, timp lung cu ochii uzi.
Mi-oi ascuti de-o piatra, cu gând-n lume, lancea
si-o noapte astepta-voi în friguri zorii, când
mi-oi saruta mârtoaga pios pe botu-I blând
si coi porni alaturi cu soarele din Mancha.
În urma Sancho Pancha îsi va certa mereu,
proptindu-se-n câlcâie, magarul sau cuminte.
Va da din cap prostimea : -Este nebun ! Dar eu
voi merge numai cântec si numai vis-nainte !
hei, cine-o sa mai aiba vesmânt medieval
mai scump ca zaua-mi stearsa cu grija de rugina ?
Ca Rosinanta nimeni n-o sa mai aiba cal
Si nici un vis ca visu-mi sa arda de lumina . . .
Si totusi, huiduita-mi va fi armura-n drum
si nimeni cavalerul cel blând nu-l va-ntelege
cât e de trist în umbra castelelor de fum,
însângerat de pietre si vânat de ciomege.
Însetosat, hngiul nu-mi va întinde cana,
iar aripile morii mi-or rupe carnea, dar
m-o duce scutierul calare pe magar
si voi porni în lume sa-mi aflu castelana . . .
Iar când s-o rupe lancea bucati în araturi
si-o face idealul din mine carne vie,
atuncea cavalerul sa moara o sa vie
cu trupul catre vatra si gândul catre zari . . .
Întors sa mor alaturi de-o veche lumânare
voi auzi pe Sancho plângând si pe preot :
-Cum a putut sa-ncapa un vis atât de mare
în trupul asta firav si slab de Don Quijote ?
Mi-oi naluci atuncea ca am învins toti zmeii,
ca sunt biruitorul întregului pamânt ;
îmi va închide ochii, blând, mâna Dulcineii
si voi muri departe de morile de vânt . . .
MORMÂNTUL CÃPITANULUI
De-aici’nainte, vremea se mãsoarã
cu trudnicile tale oseminte,
si veacul care curge peste tarã
începe din cenusa ta fierbinte.
Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie,
ne tãmâiezi cu marea ta tãcere…
Mormântul tãu e numai înviere,
prin tine luminãm de vesnicie.
Prin tine bem, setosi, din Mântuire,
prin tine doar, ne-am curãtit de zgurã…
Izvor ne esti si cinã si zidire
si patrafir si cuminecãturã…
Esti azima pe care’n plâns o cere
inima noastrã pururea flãmândã.
Esti drumul nostru cãtre zãri de miere,
esti perna pentru tâmpla fumegândã…
Esti ruga Tãrii pentru biruintã,
mistria noastrã’n aur ferecatã,
dalta de foc înfiptã în credintã…
Mormântul tãu e viata noastrã toatã.
Venim lângã tãrâna ta iubitã,
si umbra ta, prin smirnã si balade,
ne-atinge cu plutirea ei sfintitã
si se preschimbã’n torte si în spade.
Cu duhul tãu -mireasmã de grãdinã-
ne miruim, sub zâmbet de icoane.
Culegem din mormântul tãu luminã
si ne spãlãm obrajii de prigoane.
Luãm un pumn de lut din groapa sfântã
si-l punem pe vechi rãni de închisoare;
si rãnile din noi tresar si cântã,
se fac medalii si zâmbesc în soare…
Dar de-or veni, cândva, cu pasi usarnici,
la groapa ta, miseii si viclenii,
si se vor bate’n piept cu pumni fãtarnici,
slãvind lumina sfintelor vedenii,
Mormântul tãu, gemând, sã se ridice
si duhul tãu, tâsnind din vesnicie,
într’un nãpraznic fulger sã despice
pângãritoarea lor nimicnicie !
MORTII
Pe sub fereastrã trec sicrie
cu trupuri reci de camarazi ;
trecurã ieri, trecurã azi,
numãrul lor cine-l mai stie?
Cãrutul tras de un ocnas
pe drumul plopilor îl duce;
nu sunt nici prapuri si nici cruce
si nici-o vamã prin oras.
Nici o logodnicã nu plânge
în urma mortului uitat,
ci din vãzduhu’nvolburat
o panã galbenã se frânge.
Noi stãm la geam, privim în zare
cum fâlfâie aripa mortii
si ne’ntrebãm : pe mâine, care
o sã-l atingã zarul sortii?
VOI N’ATI FOST CU NOI IN CELULE
Voi n’ati fost cu noi în celule
sã stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiarã, cu guri nesãtule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde sã urle,
strivit de cãtuse la glezne.
Voi n’ati plâns în palme, fierbinte,
strãpunsi de cutitul trãdãrii.
Sub cer fãrã stele, în drum spre morminte,
voi n’ati dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tãrii.
In cântec cu noi laolaltã
trecând printre umbre peretii,
voi n’ati cunoscut frumusetea înaltã
cum dorul irumpe, cum inima saltã
gonind dupã harfele vietii.
Ce-i munca de brate plãpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârtâie osul când frigul pãtrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n’aveti de unde
sã spuneti aproapelui vostru.
Voi nu stiti în crunta ‘nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se’nchid în zãvoare,
si’n teama de groaznica lui înclestare
pe sine se vinde învinsul.
Ati stat la ospete’ncãrcate
gonind dupã fast si orgoliu,
nici milã de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candelã-aprinsã si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Asa sunteti toti cei ce credeti
cã pumnul e singura faimã.
Fãtarnici la cuget, pe-alãturi ne treceti,
când noi cu obraji ca pãmântul si vineti,
gustãm din osândã si spaimã.
Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde sã urle,
când lanturi si ziduri cãdea-vor sfãrmate,
voi nu stiti ce’nseamnã’nvierea din moarte,
cãci n’ati fost cu noi în celule.
VECINUL CARE-A MURIT
In celula de alãturi a murit alaltãieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagrã de cum e ceaunul,
si-o noapte-a vãrsat sânge pe jos.
Sta zugravit cu vãpsele sãrace - sfânt pe sindrilã -
când lacãtu’n zori a svâcnit.
Amar, înlemnise obrazul în crâncenã silã.
Gardianul asa l-a gãsit.
Au venit alti doi paznici, trãgând mohorâti din tigarã,
si’ntr’o pãturã ruptã l-au pus.
Mâna-i curgea ca o zdreantã din uniforma-i murdarã,
si ei l-au luat si l-au dus.
Galbeni, de dupã zãbrele pândeau, tãcuti, osânditii
cum lesul afarã e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vânãt, dupã traditii,
vânãt, tãrãgãnat si cleios…
In celula de alãturi a murit alaltãieri unul.
L-au luat si l-au dus de la noi…
Dar, noaptea, când plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit înapoi.
Mi-a venit la vizetã cu pasii de frunze: - Hai, frate.
Am sãrit de pe scândura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gurã zâmbea.
-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamãt parcã-l bãtea într’o dungã.
M’asteaptã afar’ un landou.
Deasupra temnitei m’am plimbat cât e noaptea de lungã,
si plec cu landoul din nou.
Nu, nu m’au ros niciodatã oftica, foamea, pãduchii,
în stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea’n celulã mi l-am lucrat.
Vecine, vãzduhul ne cheamã vibrând din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor : uite, i-am întâlnit printre stele
din lanturi sunând, în convoi.
Vino cu mine. Din rogojinã fã-ti verde trãsurã.
Sunt paturi albe sus, si sunt pâini.
Ne-asteaptã’n luceafãr Iisus, cu lapte cald si prescurã
si-un pahar plin cu lacrimi, în mâini.
UN CIMITIR DE DETINUTI
Alãturi de temnitã, pe-o rânã, pe-o coastã,
cimitirul nostru tace, adastã,
asteaptã sicrie sãrace
cu numãr de smoalã scris pe capace…
Cimitir fãrã iarbã, doar humã
ocolit ca o molimã neagrã de ciumã,
cimitir fãrã poveste
unde nu’ngenuncheazã neveste,
unde mame nu plâng,
unde nu s’aud lacrimi de tânc.
Crucile strâmbe si schioape
vrurã sã fugã, sã scape,
dar numai o clipã rebele
- parcã somate de sentinele -
au stat… s’au supus,
au ridicat mâinile în sus…
Uite, gardianul le pune în fiare
pentru încercare de evadare!
Cât este ziua de lungã,
vântul le numãrã’n dungã:
cinci, zece, treizeci, toate la fel.
Toti detinutii prezenti la apel,
toti aliniati pe tãpsan
ca la inspectia domnului Prim-Gardian.
Cât este searã si umbrã,
cimitirul tainelor umblã.
Cât este noaptea de’naltã,
cimitirul tainelor tresaltã.
Când luna iese pe coame,
crucilor parcã le e foame,
si în gropi de nãmol, osânditii,
flãmânzii, lihnitii, truditii,
cu bratele’ntinse spre lunã
cer pâine caldã si bunã…
Când stelele cad fumegânde,
crucile’s haite flãmânde
si gropile soptesc între ele în soapte :
-Hei, mâine sau poimâine noapte,
poate-or sosi sã scrâsneascã’n noroi
si cinci sute treizeci si doi*)
sau opt sute sapte*)…
*) 532 (numãrul de încarcerare al lui Radu Gyr);
*) 807 (numãrul de încarcerare al Printului Alexandru Ghica).
O, BRAD FRUMOS…
O, brad frumos, ce sfânt pãreai
în altã sãrbãtoare.
Mã vãd copil cu pãr bãlai
si ochii de cicoare.
Revãd un scump si drag cãmin
si chipul mamei sfinte,
imagini de Crãciun senin
mi-apar si azi în minte.
Un brad cu daruri si lumini
în amintiri s’aratã.
In vis zâmbeste ca un crin
copilul de-altãdatã.
Intregul cer era deschis
deasupra fruntii mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
si numai scrum din stele.
Copil bãlai, Crãciun si brad
s’au stins în alte zile.
Azi numai lacrimile cad,
pe’ngãlbenite file…
Azi nu mai vine Mos Crãciun
cu barba-i jucause,
ci doar tristetile mi-adun
sã-mi plângã lângã use…
In bezna temnitei mã frâng
sub grele lespezi mute,
si-mpovãrat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omãtul spulberat de vânt
se cerne prin zãbrele
si-mi pare temnita mormânt
al tineretii mele…
FOAMEA
Lacatul a gemut în fiinta-mi întreaga.
Paznicul zavoarele a tras
si în celula am ramas
Eu si Foamea slabanoaga.
O vad ca prin vis, ca prin ceata,
cum se despoaie fara rusine
si topaie cu buricul la mine
si singuri stam fata în fata.
As strivi-o cu pumnul ca pe o târfa
naluca de oase si piele
dar degetele nu-s ale mele
si bratul mi-i moale de cârpa.
Muceda terci-mamaliga,
vedenie-n vis a fost parca,
în blid si în lingura bearca
vor dintii din nou sa se-nfiga.
I-as linge peretului galbenul lapte
cu aspra mea limba de mâta . . .
Pernele astea de urda m-atâta
si stelele-afara sunt ca perele coapte ! . . .
As rontai moloz în unghere,
as suge un colt de saltea . . .
Deschide-te soba, ca o cismea
gâlgâitoare de miere.
De ce nu se face asa, o lumina
sa vad ca-n usa celulei rasare
Maica Domnului c-o strachina mare
cu lapte si azima plina . . .
Doamne, cum s-or ospata altii,
morman de oase si pâine.
Ah ! Zodia mea de fiara, de câine,
cum mi-au dospit-o sfintii, înaltii !

LANTURI
Va privesc prinse zdravan de glezne cu nituri,
Fac pas, va aud zornaind fieraria,
Crâncen ma simt priponit de garnituri,
Asa m-a legat de ea vesnicia.
Ma culc, ma ridic, sun din carne, din oase,
Pâinea mea suna, apa mea suna, somnul meu suna,
Parca întreg sunt facut din fier si furtuna
Pe nicovala si sub baroase.
Ca lupii ma rupeti, ca iadul ma frigeti,
În tipatul vostru satana ma striga . . .
În rarunchi, în plamâni, catusa mi-o-nfigeti,
Pâna si-n inima am o veriga . . .
Lanturi, va pipai cu ura zangatul groaznic . . .
m-ascund, ma îngrop, nu scap de teribilul sunet . . .
si totusi, v-am mai purtat altadata fierul napraznic,
sunetul vostru în trup mi-a ramas ca un tunet.
Lanturi, lanturi, îmi amintesc de voi foarte bine.
Departe, departe, în plumbul topit al amiezii
Tot voi m-ati legat de grozave ardezii,
Vulturi de foc sa rupa aschii din mine . . .
ZILE
Marti, miercuri, sâmbata, luni,
zile neutre, fara de forma,
ca o ceata enorma
peste genuni.
Buna dimineata, celula,
noapte buna, zabrele,
sparge-v-as ca un dulau în masele,
rupe-te-as cu dintii, celula !
Stau în timpul groaznic de gol,
batut de vânturi toride,
cu talpile-n veacuri lichide,
ca-n ocean un atol.
Temnita, temnita, turbata catea,
cum joci în somnul meu paparuda !
Viata, viata de-afara, zaluda,
cum ti-ar da foc inima mea !
Marti, miercuri, vineri . . . Ce zi e oare ?
Saptamâna e-o namila moarta,
insula mea nu-i pe nici-o harta,
lunile mele nu trec prin calendare . . .
Luni, miercuri, joi . . .Duce-ti-va dracului,
zile-mputite, zile statute !
Cin’ sa va urmeze negrele sute
De-aici din gura veacului ?
PLIMBAREA ÎN CERC
Din moartea noastra.nchisa de milenii
ne scot în curtea hâda gardienii.
Cu ochii goi si plini de suferinta,
ne învârtim într-o circumferinta.
Calcam atenti, mecanice cadente
facând maneju-acestei penitente,
reglementar, sub cerul ca o zdreanta,
toti, unul dupa altul, la distanta.
Cu mâini de mort, cu fete de mumie,
strigoi în uniforma pamântie,
în geometria cercului tacerii,
tacem, cum ne ordona temnicerii.
Ce vested pare în ziua incolora
vazduhul jumatatilor de ora,
ce mic e basmul lumii si ce slut e,
când pasii dau ocol în trei minute.
Cum universu-ntreg încape-n bliduri,
în micul nostru cosmos dintre ziduri,
si cum masura vremii n-o mai bate
decât în rostul pâinii-nfulecate,
azi nu ne pasa daca mai tresalta
destinul nostru searbad ca o balta,
cum nu ne pasa daca-I luni sau miercuri
domesticiti, geometricelor cercuri.
Ieri, ne sugeau aducerile-aminte ;
azi nu ne pasa ce-a fost înainte . . .
Cu ochii grei si supti de suferinta,
ne-mpleticim într-o circumferinta.
JIND
Uneori, noaptea, dintre ziduri severe
fur prin poarta de fier ferecata
o zdreanta de strada sau câte-o muiere.
Cu gura mai rosie ca o muscata.
Un haimanalâc pe chei pâna-n zori.
Ah ! O betie-ntr-o crâsma uitata ;
si dragostea ridicata de subtiori
muscata si îmbratisata.
Seara, sub mâna ce vrea sa alinte
pâinea de orz si tarâta
puternica, neagra, fierbinte,
zvâcneste viu ca o tâta . . .
Dar nu ! Celula este murdara,
ma strânge de gât, ma sugruma.
Noapte, sorbi-ti-as drojdia-amara
si canea ta rece de spuma.
As trage o dusca, pe beregata,
de libertate si de lumina
ca un trascau care-mbata,
ca o prastina . . .
Nauc, prin vizeta ochilul urmareste
ca din strafundul unei gropi
cum domnisoara luna scânceste
siluita de plopi.
IISUS ÎN CELULA
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulã.
O, ce trist si ce’nalt pãrea Crist !
Luna venea dupã El, în celulã
si-L facea mai înalt si mai trist.
Mâinile Lui pãreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niste pãduri.
Luna-L bãtea cu argint pe vestminte
argintându-I pe mâini vechi spãrturi.
Uimit am sãrit de sub pãtura surã :
- Doamne, de unde vii, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gurã
si mi-a fãcut semn ca sã tac.
S’a asezat lângã mine pe rogojinã :
- Pune-mi pe rãni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si ruginã
parcã purtase lanturi cândva.
Oftând si-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libãrci.
Prin somn lumina, dar zãbrelele groase
lungeau pe zãpada Lui, vãrgi.
Pãrea celula munte, pãrea cãpãtânã
si misunau pãduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mânã
si-am adormit o mie de ani…
Când m-am trezit din afunda genunã,
miroseau paiele a trandafiri.
Era noapte si era lunã,
numai Iisus nu era nicãiri…
Am întins bratele, nimeni, tãcere.
Am intrebat zidul : nici un rãspuns !
Doar razele reci, ascutite’n unghere,
cu sulita lor m’au strãpuns…
- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zãbrele .
Din lunã venea fum de cãtui…
M-am pipãit… si pe mâinile mele,
am gãsit urmele cuielor Lui.
IDENTITATE
Esti, Doamne, bun ; eu, pamântean si rau !
În dragoste nu-ti seaman, nici în mila,
dar dupa rani, sunt chip din chipul Tau
de par dospit din cer, nu din argila.
Nu Ti-am râvnit nici razele subtiri,
nici talpile strapunse de piroane,
dar Tu ma faci partas la rastigniri
sa-Ti tot îngân osânda la icoane.
Sfintit de cruci pe care nu le-am vrut
si de-nvieri pe care nu le-as cere,
nu stiu, Tu te cobori la mine-n lut,
sau eu ma urc spre raiul Tau, bând fiere ?
Cu necersita slava Tu ma-ncarci
si-n cuie, când sfintenia ma frânge,
oftând ma uit la ranile prea largi
si-Ti cresc alaturi, sânge lânga sânge . . .
DENIE
Si primavara parca era alta,
curgea si luna altfel pe zaplaz . . .
Pe-atunci nu ne cioplise-n stânci cu dalta
mesterul timp, nici frunte, nici obraz.
N-aveam taiate-n cremene nici fata,
nici lacrima, nici frunza cu cununi.
Mai mirosea a zmeura si viata
si inimile noastre a capsuni.
Pe-atunci purta si vântul flori în chica
si cântecul pe frunte, prour nou,
si-n fiecare cuib de rândunica
pui de heruvi tâsneau din orice ou.
Cazând din cer ori coborând din luna,
ne asteptau caisii în pridvor ;
mergeam cu ei la denii, împreuna,
si ne-nchinam ca ramurile lor.
Iisus venea cu roua în potire,
priveam adânc în ochii Lui adânci,
si înviam în orice rastignire,
când surâdeam pe crucile de-atunci . . .
JUDECATA DIN URMA
Prigonit ca o fiara prin smârcuri imunde,
cu gauri în tâmple, orbite afunde,
rupt ca un steag, cotropit de cangrena,
sfâsiat de bice ca furu-n arena,
în lanturi, cu gloante ce carnea îmi scurma,
asa voi sosi la Judecata din urma !
Alb, vei straluci sub zapezi boreale,
eu, vânat de durere, voi sta înainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale,
eu, cu durerea, fi-voi fierbinte.
Si glasul din genuni va rasuna de-odata :
- Hai, omule, vorbeste ! E Marea ta Judecata !
Atunci voi urca pe înaltele trepte
si-ngenunchiind sub abside,
cu zâmbet de sânge pe buze livide,
îti voi raspunde cu, trupul inert :
- Pentru toate ranile nedrepte,
Doamne, eu Te iert . . .
A VENIT SI-AICI CRÂCIUNUL
(O, ce veste minunata !)
A venit si-aici Craciunul,
Sa ne mângâie surghiunul ;
cade alba nea
peste viata mea,
peste suflet ninge.
Cade alba nea
peste viata mea
care-aici se stinge.
Tremura albastre stele
peste dorurile mele ;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curata
Ada veste minunata.
Zâmbetul tau drag
înfloreasca-n prag
ca o zi cu soare.
Zâmbetul tau drag
îl asteapta-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse
tinde-Ti mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te asteapta-n zori,
pieptul lor suspina.
Cei din închisori
Te asteapta-n zori
Sa le-aduci lumina.
STEAUA PRINDE SA LUCEASCA
(O, ce veste minunatã)
Steaua prinde sa luceasca
peste ieslea-mparateasca
si din nou trei magi
varsa din desagi
aur si tamâie.
îngerii de sus
magilor le-a pus
cerul sub câlcâie.
Lumea-n cântec se desteapta,
pe Mesia Îl asteapta.
Zâmbete ceresti
intra pe feresti,
vin în orice casa
si în orice gând
arde tremurând
câte-o stea sfioasa.
Numai temnita posaca
a-mpietrit sub promoroaca.
Stam în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Îngerii grabiti,
pentru osânditi,
nu aduc colinde.
O, Iisuse Împarate
Iarta lacrimi si pacate .
Vin sa-nchizi usor
Ranile ce dor,
visul ni-l descuie.
Noi Te-om astepta
Caci pe crucea Ta
Stam batuti în cuie.
ZICEAM
Zicea : -Dati-mi dalta, barosul,
sa-mi taie catusele, fierul,
flamândul din mine, setosul,
sa-ncalece noaptea si cerul.
Strigam : -Darâmati-mi peretii
si spargeti-mi poarta si vreme,
sa pipai, sa vad miezul cetii,
s-aud pasii Umbrei Supreme ! . . .
Si lantul pleznestepe glezne
si tunet e zidu-n cadere.
Se sfâsie pietre si bezne
în crâncena lor despuiere.
Si toate sunt crude si goale.
Si taina de foc îsi descheie
mtasea ei grea din paftale,
precum un trup alb de femeie.
Ca doare cumplit pipaitul,
îmi sângera vazul sub geana
si-auzul si-nvârte cutitul
în cugetul meu ca-ntr-o rana.
Lumina e bici, vijelie
de flacari, padure de ace,
si gândul, ce soim vrea sa fie,
se-ntoarce biet pui în gaoace.
Si ochii treziti sa patrunga
tarâmuri ce n-au marginire,
ca fripti se grabesc sa se-ascunda,
fugind înapoi în orbire.
Ma-neaca, ma arde oceanul
minunii, ca plumbu-n cuptoare
si zic : -Dati-mi iarasi ciocanul
sa-mi bat lan-uri noi la picioare.
Si strig : Am privirile arse,
rapuse cad jos ca eretii . . .
ziditi-mi aripile-ntoarse
si-mi puneti la loc toti peretii.
ANTITEZE
N-ai dezmierda, de n-ai sti sa blestemi,
surâd numai acei care suspina,
de n-ai fi râs, n-ai fi stiut sa gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duve-n ochi lumina.
Si daca singur rana nu-ti legai
cu mâna ta n-ai unge rani straine,
n-ai jindui dupa un colt de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Si nu te-nlti în slavi daca nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amara,
iar daca-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseara.
URCUS I
Ades îmi frige-un jaragai
adâncu carnii-nfierbântate
si-as tot sui pe brânci, pe coate,
urcus, întoarcerii în rai.
Poate-am lasat acolo sus
bucati din aripile mele,
de mi se face dor de stele
si m-as tot duce, drum nedus.
Poate-am uitat acolo-n cer
cenusa fetei de-altadata,
sau poate vocea mea schimbata
ma cheama undeva-n eter.
Ca de-o mireazma ma îmbat
la glasul meu din alte ere
si pentr-o clipa prind putere
sa urc în ceruri îndarat.
O clipa sui si iar ma fac
cadere moale si afunda.
Urcusul meu a fost secunda
iar carnea mea ramâne veac.
Atât de dulce stiu sa cad
si-atât de greu ma-nalt în sfere,
ca radacina mea în cer e,
iar fructul meu se coace-n iad.
URCUS II
Din când în când îmi arde-un jaragai
adâncul carnii mele-nveninate,
as vrea sa urc pieptis, pe brânci, pe coate
bolovanisul întoarcerii în rai.
O clipa urc, apoi cazând ma fac
rostogolire moale si sfunda,
am fulgerat vazduhul o secunda,
dar trupul meu ramâne tot în veac.
Atât de dulce-am învatat sa cd
si-atât de rar si greu ma-norc spre stele
ca radacina mea în cer e,
dar rodul meu se coace tot în iad.

LACRIMI
Gonit din raiul lui, pesemne,
un înger trist ni le-a adus,
menirea lor în noi sa-nsemne
ca-n lut mai zace-un strop de sus.
Spalam cu lacrimi rani si spade,
sfintim cu lacrimi un sarut,
din lacrimi ridicam arcade
pe unde viata ne-a durut.
Zvârlim în ele pietre grele
si scoatem saci de aur, grei,
topim un pumn de spini în ele
si facem scari de funigei.
Din lacrimi punem pod genunii,
din lacrimi înviem mereu,
si împletind din lacrimi funii,
ne priponim de Dumnezeu.
ÎNSCRIPTIE PE USA UNUI HAN
Sfintita fie pâine si fiertura
si vinul de pe masa mea sfintit
de pleci în zori cu zâmbetul pe gura,
ori de te-ntorci plângand în asfintit.
Pe masa mea va fie pâinea sfânta
si tie cel ce pleci tatm nou s-atingi
si tie cel ce vii cu spada frânta
de sub cetati unde n-a fost dat sa-nvingi.
Pe-acelasi pat v-am pregatit culcusul,
pe-aceeasi masa blide la un loc,
ca sa-nfratesc caderea cu urcusul
si lacrima cu clipa de noroc.
TOAMNA
Plopi mai limpezi decât geata
si-au tras spadele afara.
Spune-mi buna dimineata,
Inima trezita iara.
Frunze reci pe ramuri ciunte
ma privesc cu ochi rotunzi.
Buna dimineata, frunte,
Care spinii mi-i ascunzi.
Parca ceru-ntreg de fum e,
strada numai mângâieri.
Buna dimineata, lume,
care m-ai lovit si ieri.
Parc-o pasare înfrânta
a tipat în pumnul strâns.
Buna dimineata, sfânta
bucurie de-a fi plâns !
ATÂTIA MORTI, ATÂTEA OSEMINTE
Avem atâtia morti, atâtea oseminte,
ca fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtam în piept solarele morminte
si de lumina coastele ne dor.
Atâtia morti, atâtea oseminte,
vezi, sufletul lor vine din gradini
si ne saruta pleoapele fierbinte,
precum un vânt de seara plin de crini.
Atâtia morti, atâtea oseminte,
ne cresc în vis ca o capatepeteasma
si umbra lor dumbrava de argint e
si tremura flori albe de mireasma.
Atâtia morti strafulgera inele
pe fruntea zodiacului aprins.
Cu fruntile de s-au izbit de stele,
cu jertfele de ceruri s-au atins.
Cutremurati de-aducerile-aminte,
cu ochii incendiati de-un sfânt mister,
privim cum zilnic alte noi morminte
se-nalta pajuri albe catre cer.
Sa puna tarii temelii de fier !
NU STIU CUM VA FI ZIUA ACEEA . . .
Nu stiu cum va fi ziua aceea,
vor trece peste lume crunte roti
-ca tunetul cu grii lui saboti-
sau poate-o arde-n cer Casiopeia,
nu stiu cum va fi ziua aceea,
dar vom pleca pe rând toti, toti . . .
Nu stiu cum va fi clipa pentru unii,
s-or agata de prag cu brat flamând ?
Altii, voind sa plece mai curând
si beti de tuica tare a furtunii,
nu stiu cum va fi clipa pentru unii,
dar vom pleca cu totii, rând pe rând . . .
Si de-or pleca si cei ce n-or s-adune
pe frunte nici un spin aurifer,
cu totii stim -la portile de ger-
ca vesnicia-i tot ce ne ramâne
si nu ramân doar cele care pier.
Toti vom pleca, dar nimeni nu va spune
Ca n-a avut în el un strop de cer
si toti vom duce-n noi câte-o minune . . .
ÎNTOARCEREA LUI ULISE
În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii.
Mesenii beau si cupa mea se umple
-voi beti cu mortii si cinstiti strigoii,
eu am ramas sub zidurile Troii . . .
Eu am ramas sub zidurile Troii
si cu prietenii mei morti în fundul marii;
se rumenesc berbecii grasi si boii
zadarnic în miresmele frigarii.
Eu am ramas sub zidurile Troii
sau ratacesc pe mare cu vâslasii
-întors acasa cum se-ntorc strigoii
acelora ce nu mai vin cu pasii- .
Ma pipaiti pe umeri, pe vesminte,
încredintati ca m-am întors ‘napoi;
dar eu sunt numai sute de morminte
în lesul care umbla printre voi.
Voi îmi vorbiti de temple, de pilastri,
despre noi zei ce-n urma mea crescura . . .
Eu va basmesc de mortii mei albastri
ramasi sub Troia sau în mari de zgura.
Uleiuri cu miros adânc de floare
sângele Troii de pe trup nu-mi spala,
caci dincolo de orice scaldatoare,
port mortii scumpi pe mine tencuiala.
În cinstea mea chemati aezi la cina
Sa ma slaveasca ca pe toti eroii ;
dar numai umbra mea cu voi închina,
eu am ramas sub zidurile Troii.
Iar când pe sânul alb al Penelopei
las fruntea în adânc culcus fierbinte,
eu sânger înca-n lupta cu ciclopii
ori ratacesc pe mari cu oseminte.
Cu darnice saruturi ne-ntrerupte
muierea îmi dezmiarda la-ntâmplare
pe piept, pe umar, ranile din lupte,
crezând ca urma lor nu ma mai doare.
Ci eu sunt tot o rana nevazuta
si rani sunt ochii astia tristii, goii . . .
Nevasta mea sau mortii ma saruta
Întorsi acasa din cenusa Troii ?
Din nou ma vad pe valuri cu naierii,
din nou ma bat în spade cu strigoii.
Alunec dintre coapsele muierii
si ma-ntorc iar sub zidurile Troii . . .
Eu am ramas sub zidurile Troii !
NOI NU AM AVUT TINERETE
Noi nu am avut tinerete,
sa spumege viata în cupe ;
priveam cum din crengi padurete
un fruct de otrava se rupe.
Nici lauri, nici mirt si nici roze
n-au vrut pentru noi sa zâmbeasca.
Tot cerul de-atunci de moloz e ;
luceafarul, tânar de iasca.
Noi nu am avut Heidelberguri
cu blonde iubiri diafane ;
pe clare si reci iceberguri
în vis noi nu am plutit pe oceane.
Cu lavaliere boeme
noi n-am fost pe sub harfele lunii ;
pe noi nu ne-au nins în poeme
nici visinii noptii, nici prunii.
La balul luminii-n careta
n-am fost pe celeste terase ;
scriam doar pe inimi cu creta
un spin, înca trei, înca sase.
Noi n-am strâns medalii din soare ,
ci noaptea-m cules, pe tacute,
stropi negri si grei în ulcioare,
prelinsi de pe cruci nevazute.
Cântam ! Era sânge poemul !
Hoream ! Curgeau lacrimi pe fete !
Zâmbeam ! Si-n surâs sta blestemul !
Noi nu am avut tinerete.
Mereu schiopatând prin dezastre,
mereu cu osânda pe frunte,
credeam ca tot spini sunt si-n astre
si-n luna tot temnite crunte.
Ce vânt secetos si fierbinte
ne-a frânt orice aripi razlete ?
Cazuti în genunchi pe morminte,
noi nu am avut tinerete !
Si-aduna azi zdrentele anii
si visul ciubotele sparte.
Prin pod se aud chitoranii
cum petece rod mai departe.
Batrâni, si cu fete de ceata,
cu pasi naclaiti în tristete,
prin moarte-am trecut, nu prin viata.
Noi nu am avut tinerete.