Pr.Daniil Tudor de la Rarau

Psalm

Psalm
Cu buze groase de tina
sufletul meu soarbe lumina
si manânc de pe cer luceferi somnorosi
cu ochii uimiti si umbrosi.
Sunt rasunator ca o vioara
la glasul izvoarelor ce ma-mpresoara.
Si ca un trandafir de namiaza
ma bucur de roua si de raza.
Nemarginirea si zarea de la sine
se doresc si cânta în mine.
Plutesc pe plinatatea ce nu poate sa ma încapa,
ca o frunza picata pe apa.
Cu teama tainica tacerea ma spânzura
peste arcul inimii cu prea blânda masura.
Si de ascult peste mine staruitor
la radacina gândului viitor,
vad lumea de dincolo cum ma biruieste,
forma stravezie ce în mine se-nnoieste.
Si din dulceata adevarului împresurat
alerg peste hatisuri ca cerbul neînduplecat.
Beau la launtru si însetez în afara
aflu în duh si caut peste tara,
peste toate vârstele ma risipesc si ma adun
si nu mai stiu de-s întelept sau nebun.
As vrea sa zbor ca neprihanitul porumb
si sa ascund sub camasa aripile de plumb.
Tropar pentru inima zilei
Dumnezeul meu,
Miluieste-ma!
Da-mi numele Tau,
Fa-Te doara aflare
si pentru sufletul meu!
Ca biruit adânc de strigarea
celui de-a dreapta tâlhar,
fiinta mea sa Te soarba
în lacrimi arzatoare de har,
si inima mea sa Te aiba
în namiaza de daruire
napaditoare stralucire
Dulcele de peste fire.
Octava adevarului
Adevarul poate fi tâlharit sau numai furat,
poate fi nascocit, întâlnit sau câstigat,
poate fi înca ghicit sau poate fi dat,
dar nu e mântuitor decât întrupat.

Gând euharistic
O! Inima strapunsa a Lumii,
grijanie-n pahar,
Simtire sfânta rupta-n pâine
în dar cuminecar,
adu desertaciunii noastre
gustul de peste fire,
sa izbucnim din huma asta
secata de-mpietrire.
Iov
Omu-i rau sau este bun?
N-am masura sa va spun.
Ca-n bordei mi-e gramadita
oarba buba mucezita.
N-are vorba-adevarata
Limba groasa si uscata.
Trage-ma pe rogojina
lânga gura de lumina.
Sa întreb la Dumnezeu
Ce e bun si ce e rau.
Chip isihast
Un om de munca, cu spatele lat,
la raspântia pamântului însingurat,
tine stângaci, tine cu frica,
între degete aspre, prea mari,
o luminita de floare mica,
rumenire subtire de lampadar,
care-i lumineaza în gând un simtamânt de dar.
Si omul cu floarea fara de nume,
închide ochii grei, de la lume,
de la toate risipirile,
de la toate zarile,
de la toate serpuirile
si întâmplarile.
Strâns în el, pe inima sprijinit,
cu fata stinsa si amara,
si-a pus catre buze degetul împietrit,
într-o oprire de semn,
anume sa vadeasca,
stravezimea unui pecetluit îndemn:
ca nimic sa nu stânjeneasca,
tacerile dinlauntru si din afara.
Si sub racoarea de stema sufleteasca,
acolo, în pragul somnului si al vietii,
lânga cazutele scrumuri din naruirea de veac,
omul pe sine se asculta,
în pacea pleoapelor închise
si înserarea scoborâta
a fetii.
Si cu degetul la buze, cu floarea în mâna,
aplecat cu totul pe marginea simtirii,
îsi aude rasunetul adânc al desavârsirii,
care-l cheama ca într-un adânc de fântâna
si-l suie launtric si la fel,
sus, în cerurile Împaratiei din el,
îl suie cu rasuflarea înceata,
îl suie lin,
îl suie cu umblare
de heruvica roata.
Pe din afara el e sui,
e stingher, strain,
pare un nauc hai-hui,
ca o nascocire de prisos dintr-o carte,
cu pletele toate zvârlite într-o parte,
dar el, în el, râvneste depanat,
râvneste cugetat si cuminte,
în sine sa se citeasca,
pe cât se poate.
Cu luare-aminte
si raspicat,
în cerul sau cel mai departe,
încearca sa-si desluseasca,
zodia lui mai mult decât fireasca,
acolo unde-i asteapta înalt,
luceafarul inimii si al suspinului,
înflorit pe singuratatea sfioasa,
în pâlpâire tepoasa,
cum e încrucirea spinului,
cosita si culeasa,
în iarba de seara,
de îngerul cel nevazut al destinului,
sub care omul ar vrea sa se calugareasca.
Si heruvica roata
bate mereu în el cu o rasturnare
larga si înceata,
cu o covârsitoare,
dulce dezlegare
de lacrima curata,
care-i spala toata
asprimea omeneasca
de pe fata lui furata
de privelistea duhovniceasca.
Si gândul sau de închinare,
prea-blând si prea-plin,
duce la inima mica floare,
în întelesul închinat al lui Amin.
1 iunie 1950
Ihtis
Ca o dulceata minunata de psalm,
dragostea lui Dumnezeu ne împresoara.
Ca o cântare îmbalsamata, de peste tot
bucuria vietii ne înfasoara.
Si inimile noastre însetosate
sorb din adânca înfiorare,
ca pestii în apele afundate,
muzica binecuvântarii Sale.

POEZII
Parintele Ieroschimonah Danill Tudor

Zar
“Ce vrei sa fii, suflete hoinar?
Alege din piatra zarului clar.
Da-o de-a dura, sa sune pe podea
ursita, vrerea si inima ta.
Ce vrei sa fii: viteaz sau misel,
calea de-a dreptul sau drumul inel,
apa revarsata fara hotar
sau cremene tare de amnar,
steaua cea mare - oglinda pe tara
sau mica firida sub lumina de ceara,
coarda de arc sau moliciune de lâna,
fructul de foc sau hârb de tarâna?
Alege si drumuieste-ti zarul din mâna”.
Tropar pentru inima zilei
“Dumnezeul meu,
miluieste-ma!
Da-mi Numele Tau,
Fa-te doara aflare
si pentru sufletul meu!
Ca biruit adânc de strigarea
celui de-a dreapta tâlhar,
fiinta mea sa te soarba
în lacrimi arzatoare de har,
si inima mea sa te aiba
în namiaza de daruire
napaditoare stralucire
Dulcele de peste fire.”
Stih teoric
“Viata este o rapire în Duh,
salt de trei extazuri rourat.
E vederea cea octava îndraznita,
catre Fata nevazuta de safir,
este vin de Sânge preacurat,
dintr-al Graalului ceresc Potir
si Îmbatarea treaza daruita,
cu-naltimi de albe Întunecimi.
Viata este alauta-n bucurie,
ca extazul lui Moisi cel de la Rug,
ca rapirea din Horeb a lui Ilie,
vietuit cu pâine de herub.
Poarta spinii Învierii aurite,
de pe fruntea Mielului stralucitor,
si e visul celor trei colibe,
necladite înca pe Tabor” .
5 nov.1957 Sihastria Rarau
Opt sageti pentru ochiul heruvimului
“Nastrapa cea de aur fie sufletul tau,
carbunele evlaviei, acum e Dumnezeu.
Rasufli-n Rugaciunea cea fara de cuvânt
Si arzi numai din Smirna dorului celui Sfânt
Fara urma de scrum ajungi la Dumnezeu
Mireasma este, în duh, inel Numelui Sau
Ti-e trupul crug curat de huma biruita
Si sorbi prin “cinci simturi” Dulceata negraita.”
Stih smerit
“Pe râpa rugaciunii, urzita în uitare
Sa-ti afli marea schima a gândului calit.
Si la un schit de vis, pe drumul ocolit
Dintre dezgustul vietii si binecuvântare.
Cu îngerul tau frate, la Locul cel sfintit
S-ajungi sa hodinesti în blânda rasuflare.
Si sa-ntelegi în har ce-ti da spre dezlegare
Cu pustinicesc îndemn, acest stih smerit.”
Mai 1955 Sihastria Rarau
Anahoree
“Hai sa ne împaciuim,
Frati ai Crucii sa ne prindem.
Toata agoniseala si dulceata
sa ne-o vindem,
numai ca sa pornim:
La neîndemânata si neasteptata calatorie,
fara tinta fireasca, dincolo de orice bucurie.
Glodurile toate ale pamântului sa strivim
sub talpile astea ale noastre.
Mai departe decât zarea nadejdii albastre,
peste câte margini de lume,
fara întoarcere si fara urme,
Si asa sa tot strabatem,
sa ne chinuim, sa ne zbatem.
Dar, mai ales, cu râvna sa ne ratacim.
Numai asa, pentru nimic anume.
Numai pentru nimb, dar fara faima, fara nume.
Pentru lumina cea neapropiata,
pentru inima noastra tare uitata.
Dincolo de asteptare,
dincolo de bunatate, dincolo de aflare,
dincolo de mierea cea alba din luna,
dincolo de-a visului fermecata furtuna.
Numai cu traista paroasa,
bâta noduroasa de par
si ciobota sparta si întoarsa
de cautarea neajunsului Adevar.
Umblând pe sfârcurile singuratatii,
catre pierduta cale a Domnului,
la înaltimea mortii si a somnului.
Fara amintiri, fara gânduri, fara plângeri.
Prin urâciunea cea mai uscata a pustietatii,
prin care arar si razlet se strecoara
numai sopârle sau doar îngeri
ce nu se mai vad a doua oara.
Si acolo, la raspântia spulberarilor ajunsi,
ne vom face pre noi ai Nevazutului supusi
Azvârlind si toata gingasia,
si chiar si ce pare bun si frumos.
Adevarati anahoreti ai lui Hristos
larg îmbratisând nemernicia,
nu doara pentru vreo iubire,
ci pentru ce e hâd, de scandal, de oropsire,
cu aceeasi neostenita îndârjire
ca a tuturor leprosilor sfinti
carora si noi, hai sa le urmam spre mântuire
ca unor Parinti.” â
22 dec.1953 Sihastria Rarau
Icoana triptica

ADEVARUL

Adevarul se îmbraca în lumina ca într-o haina, adevarul se acopera cu cuvântul ca într-o taina. Vadirea lui este dreapta, simpla si fatisa.
Buzele mele zamislesc dreptate. Cuvintele gurii mele rostesc adevar. Urâciune îmi este minciuna pe buze. Sfintenie este roada gurii mele. Si nimic rasucit sau strâmb în grairile mele.
Totusi nimic astazi nu este mai întors, mai rasturnat, mai vrajmasit, nesocotit si mai rastalmacit decât taina aceasta a adevarului lui Dumnezeu. Tocmai acum, în deplinatatea descoperirii si Întruparii Sale.
Omul din lume când nu trece nepasator, azvârle si nu primeste adevarurile harurilor lui Dumnezeu. Pentru el au fost si sunt totala nebunie.
Si asa ca un scandal al culmilor, ni se vadeste dreptatea drept o nedreptate, deoarece chiar prin aceasta întrupare a Adevarului, mai mult ca niciodata, se vadeste ca numai celor ce au, o sa li se mai dea, iar celor ce nu au o sa li se mai ia.
Si acest scandal al culmilor se poate numi Sfânta Descoperire, cu toate cele sapte peceti rupte si cu toate cele sapte trâmbite ale Judecatii sunate, si totusi cutremuratoare si neînteleasa, Apocalipsa cea dintre Golgota si Judecata de apoi” .
“Nu pot cunoaste adevarul daca nu devin eu însumi adevar, daca nu vreau sa fiu întreg al adevarului, în launtru adevarului, sa-l slujesc cu totul. Si mai mult înca, sa-l întrupez deplin, cât mai desavârsit cu putinta.
Nu e prin urmare mincinoasa marturia care spune: credinta creaza adevarurile sau, mai bine, credinta zamisleste si naste adevarurile.
Dar nu pot sa întrupez adevarul daca nu-l doresc cu mare aprindere, daca nu-l îmbratisez, nu ma daruiesc lui, daca nu-l fac rodnic întru mine si apoi nu-l destainui si nu-l apar, nu ma lupt pentru el.
Adevarul e marturisire, plinatate a credintei ajunsa rostire, ajunsa cuvânt. De aceea, cum spune aprinsul marturisitor al viului Adevar, Apostolul Pavel: “Cu inima cred întru dreptate, iar cu gura marturisesc spre mântuire”. Puterea aceasta de a întemeia adevarul în noi, în inima noastra, dar mai ales fructul ei, curajul raspicat de a-l spune cu glas tare, la aratare, în vazul tuturor, de a-l marturisi, este mântuitoarea rodnicie, cea care întemeiaza si creeaza însusi adevarul.
Adevarul este marturisire, care cere lupta si aparare si dezmintire a orice l-ar umbri si întina, cu pretul vietii tale, iata ce creaza adevarul.
Numai marturisitorii adevarului, martorii vii ai lui, martirii fac adevarul cel viu.
De aceea, o data mai mult, bine au spus cei ce au spus ca martirii, mucenicii sunt cei care fac credinta, mai curând decât credinta face martirii.
Slabiciunea în ordinea aceasta nu este îngaduita cu nici un chip” .
Nu pot cunoaste decât ceea ce eu însumi sunt. Ca sa cunosc desavârsit adevarul eu trebuie sa devin adevar desavârsit. Din aceasta pricina adevarul cel negrait de adevarat, adevarul vietii, pururea e în primejdie de a fi ispitit, tagaduit, rastignit, ucis. Dar Omul (Mântuitorul nostru Iisus Hristos, not red.) este felul cel mai întreg în care ni se poate descoperi adevarul, Adevarul cel viu, omul fiind, de fapt, el însusi, acest chip si asemanare a lui Dumnezeu în Lume, încât El însusi a putut sa spuna despre Sine: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” .
De aceea, toti potrivnicii si hotii de adevaruri, în pofta lor de a stapâni si domina, pururea înciudati, nelegiuesc neputincios, urmarind sa afle si sa aiba adevarul, ca pe un lucru, un avut, si ucid adevarul cautându-l pâna si în inima omului, altarul cel viu a lui Dumnezeu.
Dar, desertaciune a desartaciunilor, nesatiu si truda lor este de prisos. Pornirea aceasta prea omeneasca nu poate dezlega de loc Taina Adevarului, fiindca Întruparea Adevarului celui viu ramâne în vecii vecilor cea mai de neajuns dintre taine.
Si în vesnicie va ramâne asa, precum pururea vrea sa ramâna o vesnica taina a tainelor. Pentru ca, în adevar, ce este “taina cea dintru început si de îngeri nestiuta”, de care Cartea Cartilor vorbeste? Nimic altceva decât taina Întruparii Adevarului cel viu si sfânt, prea sfânt, Care S-a facut om. De aceea profanarea, oricare ar fi ea, nu-L poate scadea sau pângari, ci dimpotriva, mai mult îl sfinteste. Si într-adevar. Asa precum Biserica, de doua mii de ani, cânta si marturiseste: “Mare este taina Crestinâtatii!”. Prin ea, înjosirea de moarte a Crucii ajunge puterea vesnica a Învierii.
Ea e taina tuturor temeiurilor de adevar din Lume, a adevarului viu, vesnic si de neînvins. Taina cu atât mai de nepriceput, cu cât este mai pusa la aratare, data mai desavârsit în vileag.
În cel mai ciudat chip, Adevarul de-a pururi va sta strâns legat de ordinea Apocalipsei, de nemaipomenita Descoperire acoperita.
Urechile o prind, dar nu o aud, ochii o privesc, dar nu o vad, totusi ea este Întelepciunea întrupata, tuturor data, tuturor împartasita, precum s-a proorocit: “Au doara Întelepciunea cea dumnezeiasca nu striga ea tare? Si priceperea aceasta sfânta nu-si face prea suit glasul ei? Ea s-a asezat pe vârful înaltimilor, afara la drumul mare, s-a asezat la raspântii.
Glasuieste cu sunet înalt lânga porti, la intrarea cetatilor, pe pragul tuturor usilor: Voi, oamenilor, catre voi strig eu si raspicarea cuvântului meu catre fiii oamenilor se îndreapta. Învatati-va minte nepriceputilor. Nebunilor, faceti-va cu inima întelegatori. Ascultati ca lucruri marete eu am a va spune. Buzele mele zamislesc dreptatea. Cuvintele gurii mele rodesc adevar. Urâciune îmi este minciuna pe buze. Sfintenie este darul gurii mele. Si nimic rasucit sau strâmb în grairile mele.”
“Mare este taina credintei noastre descoperite, fara val. Dumnezeu Însusi S-a aratat în trup” (1 Tim. 3.16). Dar tocmai acum, în deplinatatea descoperirii si Întruparii Sale, orbirea si tagaduirea se arata mai grozava, mai grea .
“…Si astfel daca Adevarul nu poate fi datator de viata, decât scos din pecetluirea lui de taina, destainuit pe masura noastra, el trebuie sa ramâna totusi pururea în fagasul rânduielii lui de taina, sa ramâna pururea adevarul lui Dumnezeu.
De aceea, toate adevarurile noastre ar trebui sa ne fie o negraita daruire, haruri împlinitoare si binecuvântate.
Totusi oamenii se straduiesc si neînchipuit se trudesc sa-si traga adevarurile închise în taina printr-o destainuire lipsita de simtul sfinteniei. Ei încearca sa fure adevarurile lor.
Si atunci: adevarul cel tâlharit sau furat, fie din Ceruri sau dintr-o graunta de praf, e un adevar fara nimb, lipsit de orice taina, un adevar-daca nu închipuit, presupus-e un adevar stiintific sau laic, un adevar uscat, o umbra de adevar. O abstractiune, o mumie de adevar, un adevar mort.
Cunoasterea acestui fel de adevar, e o cunoastere care se pierde în nesfârsite rataciri, în spargeri, în pacat, ne înfunda într-un enigmatic necunoscut si capatuieste cu nimicirea în cele din urma.
Cum însa Adevarul este Dumnezeu, atunci si fata de orice adevar noi trebuie sa ne purtam cum ne-am purta cu o parte sau un madular de fiinta vie, iar alteori chiar cu o faptura întreaga, un om deplin. De aceea, pentru a cunoaste adevarul, noi trebuie sa-l împlinim în noi însine, sa-l întrupam deplin” .
Octava adevarului
Adevarul poate fi tâlharit sau numai furat,
poate fi nascocit, întâlnit sau câstigat,
poate fi înca ghicit sau poate fi dat,
dar nu e mântuitor decât întrupat.