PREDICI FRUMOASE CU BARTOLOMEU ANANIA

bartolomeu anania

Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinții Ana și Vasile Anania, în comuna Glăvile-Piteșteana, județul Vâlcea. A urmat școala primară în satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la București. S-a înscris la Seminarul Teologic Central din București ale cărui cursuri le-a urmat în perioada 1933-1941. A frecventat și cursurile la liceele "Dimitrie Cantemir" și "Mihai Viteazul din capitală, luându-și bacalaureat în urma examenului susținut la liceul "Mihai Viteazul" (1943).
În anul 1935, minor fiind, s-a înscris în organizația "Mănunchiul de prieteni", organizație legionară a tineretului școlar. În anul 1936 era deja încadrat în "Frăția de Cruce", organizație superioară celei dintâi. Peste ani își amintește Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania: ..."Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal și altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , "Frăția de Cruce" din Seminarul Central a fost desființată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar și după aceea, mi-a fost dat să văd și reversul medaliei, adică fața neștiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în "Frăția de Cruce" din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educație, și că nu am avut de învățat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam și de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu."
În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui comandant legionar. Mărturisește în continuare înaltul prelat: ..."După trei săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fișa cu calificativul "legionar", un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viață întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost și am rămas pe dreapta". În anul 1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni de închisoare, pentru că ar fi deținut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare și arme.
La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din București, dându-i-se numele de Bartolomeu. În același an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon, slujind în această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș. După greva studențească de la Cluj, fiind înlăturat din Facultatea de Medicină în anul 1947, a ajuns stareț la Mănăstirea Toplița din județul Harghita.
Ajunge apoi student la "Facultatea de Medicină" și la "Conservatorul de Muzică" din Cluj în toamna anului 1944, după ce nordul Ardealului, cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, este retrocedat României. Aici, ca președinte al studenților din Centrul Studențesc "Petru Maior", a organizat și condus greva studențească cu caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Groza la 6 martie 1946 și totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat.
Ulterior, și-a continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din București și la "Academia Andreiană" din Sibiu, obținând titlul de "licențiat în teologie" (1948).

În timpul comunismului

Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii 1949-1950, inspector patriarhal pentru învățământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a fost asistent la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic Universitar din București, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare Misionară și Socială a Clerului, la Curtea de Argeș. În perioada 1952-1958 a deținut funcția de director al bibliotecii patriarhale din București. Conform mărturiilor unor contemporani, s-a bucurat în toată această perioadă de protecția patriarhului Justinian Marina.^[1]
În anul 1958 a fost din nou arestat, sub acuzatia de activitate legionară înainte de 23 august 1944. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploiești la 25 de ani de muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa în închisoarea de la Aiud la secția "politici", unde a făcut parte dintr-un comitet de reeducare.^[2]
În timpul detenției i-a murit mama, iar el a fost înștiințat de acest fapt de către fratele lui, închis și el în aceeași închisoare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu alți deținuți politici, în urma unui decret dat de autorități de desființare a detenției politice.
În anul 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Serviciului "Publicații". În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. A ținut numeroase conferințe și a făcut parte din mai multe delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii Românești din Detroit, avandu-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.
A participat la diverse conferințe în Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu, fiind ales ca membru în delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile vechi orientale din Egipt, Etiopia și India (1969). Conform jurnalistului Ioan T. Morar Bartolomeu Anania ar fi furnizat Securității note informative despre Andrei Scrima, unul din teologii ortodocși de seamă aflați în exil.^[3]
După reîntoarcerea în țară a fost director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976-1982. În anul 1982 se va retrage la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului. Operei sale scriitoricești, deosebit de bogată, va adăuga una de excepție: diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta, într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o va elabora și desăvârși după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. După cum mărturisește singur, această operă i-a solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș. Biblia aceasta, tipărită în anul 2001 a devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod.

Mitropolit al Clujului

Mitropolitul Bartolomeu Anania pictat în noua biserică ortodoxă din Păniceni, județul Cluj

În primăvara anului 1990 a făcut parte din Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, alături de clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiș, Toader Crâșmariu și de mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu.
La 21 ianuarie 1993, după moartea arhiepiscopului Teofil Herineanu, a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Hirotonirea întru arhiereu și instalarea în Catedrala Ortodoxă a Clujului a fost oficialtă de patriarhul Teoctist în data de 7 februarie 1993, înconjurat fiind de un sobor de ierarhi și de o mare mulțime de credincioși.
În toamna anului 2005, după decesul mitropolitului Antonie Plămădeală, a declarat inițial că este prea bătrân pentru a candida la scaunul de mitropolit.^[4][5] Nemulțumit că Laurențiu Streza și nu Andrei Andreicuț, candidatul pe care l-a susținut în mod public, a fost ales în funcția de mitropolit al Ardealului, a inițiat ruperea episcopiilor din nordul și centrul Ardealului de sub jurisdicția scaunului mitropolitan de la Sibiu.^[6]
Acest demers a stârnit nemulțumirea unor credincioși și a atras dezaprobarea unor comentatori.^[7][8][9]
În data de 2 martie 2006 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Această nouă mitropolie, înființată canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005, a fost trecută în Statut și i s-a stabilit denumirea de către Adunarea Națională Bisericească pe 1 martie 2006. A fost instalat oficial ca mitropolit la 25 martie 2006 de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist.

Alegerea noului patriarh în 2007

La alegerile desfășurate în data de 12 septembrie 2007 a obținut 66 de voturi în Colegiul Electoral Bisericesc, față de 95 de voturi obținute de mitropolitul Daniel Ciobotea, care astfel a fost ales succesor al Patriarhului Teoctist.^[10]

Scriitorul

S-a afirmat în literatură încă de pe băncile școlii, făcându-și debutul în anul 1936 la revista "Vremea", apoi la revista "Dacia Rediviva", al cărei redactor principal a și fost. După ani a colaborat la revistele: "Gazeta Literară", "Luceafărul", "Magazin Istoric", "Ateneu" și altele.
A publicat în revistele centrale bisericești, "Glasul Bisericii", "Mitropolia Olteniei", buletinul și calendarul "Credința" din Detroit, "Renașterea" din Cluj (unele sub pseudonimul Vartolomeu Diacul).^[11] Din punct de vedere al scrisului duhovnicesc, din multele lucrări amintim "Filele de acatist" (1976), "Acțiunea catolicismului în România interbelică" (1992) penultima lucrare, "Cartea deschisă a Împărăției", o tâlcuire competentă a Sfintei Liturghii izvorâtă din experiența sa. În anul 2008 a publicat un volum de memorii.^[12]
Vorbind de activitatea sa de dramaturg, trebuie să menționăm dramele: "Miorița" (1966); "Meșterul Manole" (1968); "Du-te vreme, vino, vreme!" (1969); "Păhărelul cu nectar" (fantezie pentru copii-1969); "Steaua Zimbrului" (1971); "Poeme cu măști" (1972). Acestea au fost puse în scenă de o serie de teatre ale țării: "Barbu Ștefănescu Delavrancea" din București, "Alexandru Davila" din Pitești, "Dramatic" din Baia Mare ș.a
În anul 1982 a obținut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România.
Alegerea sa ca arhiepiscop nu l-a făcut să abandoneze scrisul astfel că in anul 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. I-au apărut volumele de poezii: "Geneze" (1971); "Istorii agrippine" (1976); "File de acatist" (1981); Anamneze" (1984); "Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi" (1992); "Poezie religioasă românească modernă" (1992). La acestea se adaugă volumele de proză și de eseuri: "Greul Pământului" (1982), "Rotonda plopilor aprinși" (1983), albumul "Cerurile Oltului" (1990), "Amintirile peregrinului Apter" (1991), romanul exotic "Străinii din Kipukua" (1979)^[13] și multe altele.

Onoruri

- Președinte de onoare al Fundației "Nicolae Steinhard" (1993);

- Membru de onoare al Senatului Universității de Medicină și Farmacie "Iuliu Hațieganu" din Cluj-Napoca (1993);

- Premiul special pentru volumul "Din spumele mării", la Salonul de carte din Oradea (1995);

- Senator de onoare și membru al Marelui Senat al Universității Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca (1996);

- Premiul "Cartea anului", pentru volumul "Din spumele mării", la Salonul național de carte din Cluj-Napoca (1996);

- Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internațional de poezie "Lucian Blaga", Cluj-Napoca (mai 1999);

- Diploma și medalia Academiei de Artă, Cultură și Istorie din Brazilia (mai 2000);

- De la Președinția României, Medalia Comemorativă "150 de ani de la nașterea lui "Mihai Eminescu" și Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce (2000);

- Premiul pentru Opera Omnia, al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj (martie 2001) ș.a.

De asemenea, IPS Bartolomeu i-au fost decernate titlurile de Doctor Honoris Causa al Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca (1 iunie 2001), al Universității de Medicină și Farmacie "Iuliu Hațieganu" din Cluj-Napoca (7 iulie 2001); "Cetățean de onoare" al municipiului Cluj-Napoca (25 ianuarie 1996); "Cetățean de onoare" al municipiului Bistrița (martie 2001). "Cetățean de onoare" al municipiului Dej; Cetățean de Onoare al comunei Vad /2005.
Pentru activitatea sa ecleziastică a fost distins cu: Crucea Patriarhală - București, Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului, Ordinul Sfinților Apostoli Petru și Pavel al Patriarhiei Antiohiei.
Începând cu data de 22 noiembrie 2010 a fost membru de onoare al Academiei Române.

Controverse

• Generalul Ion Mihai Pacepa, fost șef al serviciilor secrete române, afirmă în memoriile sale că Valeriu Anania ar fi fost agent al Direcției de Informații Externe (DIE), calitate în care ar fi spionat pentru regimul comunist din România. În replică ÎPS Bartolmeu Anania a spus:..."În anul 1976, aflându-mă temporar în România, Securitatea m-a împiedicat să mă întorc, somându-mă să-i predau documentele personale de proveniență americană (cardul de identitate și pașaportul). Am reușit însă să le predau Consulatului American, care mi-a eliberat o adeverință cu timbru sec, în dublu exemplar; pe unul l-am depus la Departamentul Cultelor, pe altul îl păstrez eu. Chiar dacă nu s-ar fi petrecut intervenția brutală a Securității, tot nu aș fi rămas pe viață în Statele Unite. Cu toate că, după cinci ani de rezidențiat aveam dreptul să cer și să obțin cetățenia americană, nu am făcut-o, iar asta nu din cine știe ce patriotism radical, ci pentru că niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul meu s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc, singurul care ține de cald".

• Grigore Caraza în lucrarea "Aiud însângerat" (București, 2004) afirmă despre Bartolomeu Anania: Ani la rând a fost secretarul particular al patriarhului Justinian Marina, scăpând astfel de prima arestare din 1948, iar câțiva ani mai târziu, când Securitatea punea mâna pe el pentru a doua oară, preasfințitul patriarh a mers personal, smulgându-l din ghearele acesteia. În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, când Securitatea, cu executanți ceva mai răsăriți, l-a luat pe Valeriu Anania, ducându-l într-un oraș de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Așa se explică faptul că, în 1960, era deținut politic în Aiud iar când au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor... Gheorghe Crăciun s-a întâlnit cu fostul șef al studenților greviști de la Cluj și, probabil, cei doi s-au înțeles atât de bine, încât i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud. La camera 78 din Celular, fostul student își avea instalată o masă, scaun, hârtie la dispoziție și tot confortul ce i se cuvenea ca șef. Marea calitate a lui Anania era o inteligență sclipitoare. Avea o minte ascuțită, era foarte cult și un excelent orator. (...) Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum și-a îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar câteva luni mai târziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărâma pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din SUA și Canada, respectiv, Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amândoi erau luptători de rang sub același drapel, în slujba aceleiași credințe în Dumnezeu. În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-și dea seama că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl susținea pe episcop și îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată - de a produce zâzanie și dezbinare. În felul acesta, vreau să amintesc titlul unui articol apărut sub semnătura lui Valeriu Anania, în revista "Credința", din 9 septembrie 1973, intitulat "Cine-mi ești tu Bade Ioane?". Articolul menționat îi era adresat dr. Ion Cârja, unul dintre apărătorii episcopului, fost deținut politic la Aiud și martor ocular la reeducările conduse de Anania. ^[14].

Agent al Securității

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a afirmat, la 22 ianuarie 2008, că agentul cu numele de cod „Apostol” din dosarul de urmărire al fostului mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală, era Valeriu Anania, actualul mitropolit al Clujului.

Informatorului „Apostol”, unul din cei 35 de turnători din dosarul de urmărire informativă al fostului mitropolit de la Sibiu, îi sunt atribuite două note, ambele datate în 1964. Prima a fost dată pe 17 august, la doar câteva zile după ieșirea din arest a lui Valeriu Anania, iar cealaltă - pe 9 octombrie. Notele au fost date în două case conspirative diferite, „Dobrogea” și „Spiridon”, fiind scrise la mașină, ca marea majoritate a celorlalte 101 note din dosar. „Pe Plămădeală Leonida-Antonie l-am cunoscut prin anul 1949 când a venit la mine, în palatul patriarhal, rugându-mă să intervin la Firmilian, mitropolitul Olteniei, să-l primească în eparhia sa. Cu acel prilej, Plămădeală mi-a spus că are un mandat neexecutat”, a relatat „Apostol” securiștilor. În 1949, anul la care face referire acesta, Antonie Plămădeală tocmai terminase Teologia și, ca urmare a implicării sale în grevele studențești anticomuniste, fusese condamnat la șapte ani de temniță grea și cinci ani de degradare civică. A fost prins abia în 1954 și eliberat, printr-un decret de grațiere, în 1958. Note informative după discuțiile cu o călugăriță: „Am vorbit cu Firmilian și acesta l-a primit ca monah la schitul Crasna, al cărui stareț... etc, etc.^[15]

FRUMOASE DE TOT!

CATHOLICA: Biografia unui martir, Monseniorul... de arcbro

O prorocire implinita

Biserica noua. "Minunea"care aduce oamenii inapoi

 

La varsta de zece ani, unui copil din Ardeal, marele Arsenie Boca i-a prezis ca va ajunge calugar si ca va face o manastire. Prezicerea s-a implinit. Monahul David a inaltat o biserica la Sadinca, un sat parasit de langa Sibiu, iar harul lui intoarce oamenii inapoi. Minune dumnezeiasca

Acum vreo 35 de ani, satul sibian Sadinca a disparut. Pur si simplu. Oamenii si-au desfacut casele, le-au pus in carute sau in masini si-au plecat. Era un sat bogat, cu magazine, camin cultural, scoala cu multi copii, biserica, traditii si, mai presus de toate, un pamant grozav de roditor. Iar viile Sadincai, sadite cu migala pe terasele nisipoase ale dealurilor, erau cele mai scumpe si mai nobile din Transilvania.
O taina, disparitia asta... S-a vorbit de Ceausescu, de comasarea satelor indepartate obligate sa-si lase vatra, bisericile si mortii din cimitir, si sa se mute la "centru", in comune. Totusi, nici

un sat nu dispare asa, peste noapte, ca si cand n-ar fi fost. Dar oamenii au plecat, unul dupa altul.

�

Au luat totul. Chiar gardurile si bolovanii din temeliile caselor. Au lasat doar chenarele de piatra ale portilor, paznice la pustiu, cu numele si anii incrustate in ele. Asa arata astazi Sadinca: ca un larg cimitir, intre dealuri enorme, golase, avand in loc de cruci portile de odinioara ale curtilor. Doar patru batrani au mai ramas in sat, din care doi vaduvi. Si trei case neruinate. Intr-un tarziu, cand i-am intalnit, am aflat de la ei care a fost adevaratul motiv al parasirii asezarii. "De fapt, cam de cand cu biserica", au zis. Biserica se stricase iar fostul preot fusese silit de comunisti sa paraseasca satul, in anul 1974. De aceea au plecat sadincenii. Fara magazine, camin, chiar si fara scoala puteau trai. Nu puteau trai insa fara Dumnezeu.

"Calugare, ma arzi!"

Avea 11 ani, il chema Dan Stoica si se afla la manastirea din Sambata de Sus, intre o mie de crestini ingenuncheati in jurul marelui duhovnic Arsenie Boca. Nu mai fusese niciodata intr-o manastire.

Din satul de alta data au mai ramas numai portile

�

Nu stia nimic despre preoti, despre randuielile bisericii. Se uita la calugarul acela inalt, din mijlocul multimii, nu-si putea lua ochii de la el si i se parea ca prezenta lui trece de conturul hainelor, ca imprastie in jur "un fel de lumina". Parintele Arsenie Boca binecuvanta pe cap toti oamenii ingenuncheati. Cand a trecut prin dreptul lui l-a ocolit. Atunci, in acele clipe, copilul a avut o pornire aproape neomeneasca. A simtit ca parca "nu mai putea trai" fara binecuvantarea aceea. A tras spre el mana parintelui Arsenie si si-a asezat-o pe cap. A tinut mana aceea strans, cu amandoua palmele, pe crestetul capului sau aspru, tuns chilug, de copil de la tara. Si azi are in minte secventa asta, moment cu moment. Fiecare intonatie a spuselor parintelui. Marele Arsenie si-a lasat capul pe spate, a inchis ochii si a spus: "Calugare, ma arzi!". Toata multimea a incremenit. Avea inca palma pe capul copilului. "Tu vei fi calugar, te vei numi David si vei sta sus, intr-un varf de munte. Iti vei cauta multa vreme calea prin alte locuri, dar pana la urma vei veni sa ridici o manastire tot aici, in Ardeal, aproape de casa..." Cuvintele acelea i-au ramas baiatului infipte in suflet. Si le-a amintit mai ales mai tarziu, cand toata faptura lui incepuse sa fie cuprinsa de-un dor de pace si de liniste. Nu-i placea lumea, cu vorbele si maruntisurile ei. Era retras, voia sa nu vorbeasca, sa nu auda. Mergea tot timpul la manastire si la 16 ani devenise deja monah. A stat multa vreme in preajma parintelui Arsenie.

Parintele David cel mult iubit

�

I-a fost dintre cei mai apropiati ucenici. A fost partas la multe prorociri acolo, la Sambata de Sus, rostite de marele duhovnic. Oameni carora parintele Arsenie le spunea numele si necazurile, desi-i vedea pentru prima data, intrand pe poarta manastirii. Insusi tatal lui Dan s-a numarat printre acestia, un alcoolic violent, care-si pierduse credinta. Arsenie Boca a spus simplu: "Intr-o luna nu va mai bea". Dupa o luna de zile, tatal Ion a intors paharul pe masa si n-a mai baut nici o picatura de alcool pana astazi.
Dan se nascuse in tinutul Fagarasului, nu departe de Sadinca. De la Sambata a fost trimis la manastirea Caldarusani, la seminarul monahal, ca sa invete carte. Apoi prin alte manastiri. A parasit Ardealul. Si-a cautat linistea prin lume. Dorul lui de liniste. Si mereu i-au rasunat in minte, ca ecourile unui clopot de catedrala, vorbele parintelui Arsenie: "Dar vei veni sa faci o manastire tot aici, aproape de casa...".



Insinguratii

Privesc Sadinca de pe un deal inalt. Podisul Transilvaniei - involburare de coame plesuve si matahaloase, ca niste munti de pe luna. Jos, la capatul drumului, se intrevad cateva petice de pamant si niste ziduri de case, printre crengile unui palc de copaci. Si totusi, acest loc, cu doar patru locuitori, apare si azi pe harta, ca un sat in toata regula. Ca toate celelalte sate sibiene din jur - Slimnic, Mandra, Loamnes, Hagieni, Alamor, Hasag - asezari puternice si bogate, fiecare cu peste o mie de suflete. Parca nici cartografii n-au putut crede ca o asemenea asezare poate disparea asa grabnic... Sunt impreuna cu Maria Greavu, primarita din Loamnes, o femeie napraznica si raspunzatoare de sapte sate, una din cele mai mari comune din Transilvania. Imi arata de-o parte si de alta a ulitelor pustii: "aici era casa mare, dincolo casa, mai la deal inca vreo sapte casi de gospodari...". Are in minte exact satul de odinioara. Ridica peste tot in jur, cu puterea privirii, acoperisuri si ziduri nevazute. De ce au plecat? Primarita stie multe cazuri in care oamenii tocmai isi sfintisera bucurosi casa cea noua, iar dupa doar cateva luni, s-au apucat sa o strice, sa o desfaca pana la temelie si sa porneasca inspre alte locuri. "Era totul bine. 80 de gospodarii, familii trainice, multe dintre ele si cu opt-zece copii. Si chiar cand o fost satul mai instarit, mai bine pus la punct, tocmai atunci or trebuit sa plece", zice. Privim amandoi dealurile goale, acoperite altadata cu vii nobile.

Sipos Gheorghe

�

Ating inscriptiile portilor parasite. Cele mai multe indica anii `74-'76, adica tocmai acei ani tragici ai disparitiei satului. Presimt, totusi, in glasul femeii primar, un sambure de speranta. "Stiti de ce si-au lasat portile asa? Le-au lasat ca un semn, ca sa aiba unde sa se intoarca, intr-un tarziu..."
E sambata, iar in sat nu e nici un om. Nimeni cu care sa poti vorbi. Cele trei case sunt zavorate. Batranii au plecat la Sibiu, la inmormantarea unui fost vecin, pe nume Soaita, care a fost gasit in casa de la oras, dupa 30 de zile de la moarte. Era un om credincios, respectat. Tata a doi copii. Mort asa, fara nici o boala. Sau poate de boala instrainarii. Aproape nici unul dintre sadincenii plecati nu s-a obisnuit cu orasul. Foarte multi au murit asa. Singuri, instrainati. Gasiti in casa, la multa vreme dupa obstescul sfarsit. Vad si biserica din pricina careia au plecat oamenii. Darapanata, pe jumatate prabusita, nimeni nu mai are curajul sa intre in ea, caci intreaga zidire poate cadea in orice clipa. Acoperisul, peretii, totul. In spatele acestei ruine mai este insa o biserica. Zvelta, frumoasa, nou-nouta. Dar despre ea, primarita imi zice c-ar fi mai bine sa vorbesc a doua zi, la Liturghie, cu... "calugarul".

Miracolul

Un calugar? Un preot aici?

�

De ce nu mi-a spus pana acum? Pricep abia acum tonul de speranta din glasul primaritei. Da, in Sadinca se inalta un schit, care va deveni manastire. Se petrece un miracol: desi calugarul a venit nu de mult, a facut biserica anul trecut, in doar patru luni de zile, din temelie pana-n varf, numai cu banii credinciosilor de rand, si fara sa le ceara niciodata nimic. Pentru Maria Greavu, preotul acesta inseamna atat de mult, incat aproape i-e teama sa vorbeasca despre dansul. Sunt lucruri tainice, greu de impartasit. Zice ca ar trebui sa-l cunosc mai intai, sa-l vad slujind. Inca de la primele slujbe, a adunat o multime de credinciosi. Il cauta din toata tara. "Lumea spune despre el ca face minuni. S-au intamplat multe aici, in ultimul timp. Am vazut si eu multe. E-o vatra veche, un cimitir intreg ingropat in dealurile astea, oameni care au fost ucisi de tunurile austro-ungarilor, ca niste martiri. Se spune ca pamantul are asa, un fel de har, la fel ca si preotul. Eu spun doar ce-am vazut cu ochii mei. Era o copila, de 4 ani, paralizata total. Toata lumea stie cazul asta. Parintii erau de aici, dar plecasera de mult in Germania - chiar si doctorii nemti ziceau ca fetita nu mai are nici o vindecare. S-au intors in sat. Au mers de cateva ori la calugar. Eu insami am vazut-o intr-o seara, cand iesea din casuta lui, impreuna cu parintii. Parintele n-o tinea, numai o atingea asa, pe umeri, din spate, iar copila mergea cu pasi inceti si nesiguri, si parintii plangeau. Va spun, este un parinte deosebit. Te vindeca fiindca iti da speranta, bucurie de a trai. Asa cred ca se explica. Numele lui? David! Parintele David."

Implinirea profetiei

La varsta de 19 ani, cand a fost tuns in calugarie, i s-a schimbat numele din Dan in David.

Daca s-a intors Dumnezeu, se intorc si satenii

�

De la Caldarusani s-a dus la Draganescu, a slujit in biserica pictata vreme de 15 ani de parintele Arsenie Boca, in locul unde marele duhovnic fusese exilat de comunisti, cu interdictia de a mai predica si sluji. Apoi la Cozia. Apoi a fost trimis pe piscurile Builei, la manastirea Patrunsa. O manastire langa cer. A stat acolo multi ani, staret peste 37 de calugari zavorati in tacere si alti sihastri, traitori in pustia padurilor dimprejur. Dincolo de munte era Ardealul, dar el nu se gandea la asta. Nu venise inca sorocul ca profetia parintelui Arsenie sa se implineasca. Acolo, la Patrunsa, incepusera sa-l caute tot mai multi oameni, pentru rugaciunile si sfaturile sale duhovnicesti. Faima ii crestea, desi el nu dorea asta. In 1994 a fost chemat cu ascultare la Sibiu, de catre insusi Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala. I se dadea rangul de ieromonah, si chilie cu tot confortul, la catedrala mitropolitana. Dar parintele David nu dorea asta. Dorul de liniste il mistuia. Trei ani au trecut pana cand a avut curajul sa-i vorbeasca Inaltului Antonie, sa-i spuna ca el nu mai poate trai asa. Era prea multa zarva in jurul lui, la Sibiu, erau seminaristii, zarva tineretului, problemele administrative, mult prea lumesti... Mitropolitul a zis bine. I-a dat binecuvantare sa se duca undeva, in gazda, dar tot in Sibiu, caci avea mare nevoie de dansul. Parintele David si-a gasit o casuta, langa o biserica mai retrasa, "Biserica dintre brazi", dincolo de podul Cibinului, acolo si-a facut canonul si pravila calugareasca, ca un sihastru in mijlocul orasului. Abia dupa mult timp si-a vazut vecinii. Puiu lu' Soaita a lu' Lenea a lu' Ganta si sotia lui, Valerica Soaita. Cand i-a cunoscut a ramas uimit. Erau niste oameni de-o curatenie sufleteasca cum nu mai intalnise. Credinciosi, linistiti, buni. Nimeriti in orasul acela, parca dintr-o alta lume. Alaturi de ei, a iesit din tacere. Incepea sa-si gaseasca pacea, bucuria de a trai printre semeni. Intr-o zi, vecinii i-au spus: "Parinte, sa vii odata sa vezi cat de frumos e in satul de unde venim noi. Sa vezi cata liniste, cata pace...". A mers. Iar cand a ajuns in Sadinca - chiar din primele clipe - a simtit in pamanturile acelea ceva. O mare suferinta, dar si o mare sfintenie. O putere, ce poate deveni facatoare de minuni. A inteles in acea zi binecuvantata ca asta e "locul de unde nu va mai pleca niciodata". Si ca el "are datoria" sa faca acolo o manastire. A cerut binecuvantarea mitropolitului Antonie Plamadeala si a primit-o. Dar Inaltul Antonie i-a spus asa: "Te duci in satul acela ca un om de rand, ca sa fii sigur, in inima ta, ca este locul pe care il cauti, loc pentru o sfanta manastire. Trebuie sa inveti firea oamenilor, sa vezi daca poti fi unul de-al lor. Traiesti ca un mirean, te porti ca un mirean. Iti iei reverenda si o pui undeva, la loc ascuns, ca sa n-o afle nimeni. Iti faci pravila, canonul, dar haina calugareasca n-o imbraci, pana cand va veni vremea si iti voi zice...". El a facut ascultare. Patru ani de zile incheiati a stat in Sadinca, fara sa stie nimeni ca e preot. Nici primarita Maria nu a stiut. Absolut nimeni, pana in ziua in care primii credinciosi de prin tara i-au aflat "ascunzisul"...
A fost gazduit intr-una din putinele casute neruinate. A crescut doi miei cu lapte, din biberon, a sapat un petec de gradina in fata casei. De acolo s-a hranit. Erau mai multi batrani atunci in sat. L-au pretuit ca vecin, la fel de mult ca pe un preot. Unii au murit, precum tanti Tomuta Anica, nenea Ioan Munteanu, zis Pastina, vechiul cantor si clopotar al bisericii, sau tanti Roala, care se temea la inceput ca parintele o fi vreun hot oplosit pe aici, apoi si-a cerut iertare plangand doar pentru gand. Altii mai traiesc. Sanea Letitia, zisa Tita. Milu, un batran amarat, vaduv de 3 zile. Dar mai ales Maria Cipos, careia parintele ii spune si astazi "Mama Marioara", pentru ca l-a ocrotit si l-a ajutat, ca si cum ar fi fost din sangele ei. Prin intelepciune, ea este astazi un fel de capetenie nevazuta a asezarii. Singura din sat care nu traieste singura, ci cu barbatul ei Gheorghe, pe jumatate paralizat. Cei doi sunt chiar fericiti impreuna. Multumiti de viata lor de pana acum. Sunt primii oameni care s-au intors. Au fost si ei plecati la Sibiu, au avut casa mare, cu gradina si priveliste frumoasa, dar n-au rezistat. S-au intors acasa, "la casuta lor".

Maria Cipos

�

E duminica, e soare. Desi slujba nu a inceput, satul e deja plin de oameni. Masini multe, in fata bisericii. Simti freamat prin curti, indaratul zidurilor paraginite. "Casuta" Marioarei e de fapt adevarata gospodarie, cea mai instarita dintre toate. Porumb mult, lemne de foc, porci, oi, vaca, cal. Trei catelandri o pazesc. Iar zidurile casei sunt roz. Mama Marioara are acum 79 de ani, un chip alb si luminos si-un zambet larg, elegant, cu gropite, ca de femeie tanara. A fost cea dintai care l-a vazut venind in sat pe parintele David. "Parca am simtit asa, nu stiu cum, inca de la inceput, ca ii un om ales. In ziua aia, aveam acasa un nepotel de la baiat, care o venit la mine strigand: "Bunico, eu ma duc sa vedem ca cine-i omu' ala care-o venit!". Zic: "Mai, copile, vezi-ti de treaba, stai potolit!...". Da' el tot s-o dus. O luat o cana cu trei capsuni - doua pentru strainu' ala, una pentru el. Trece un timp si vine, tot bucuros: "Bunico, il cheama Dan! I-am dat capsuni si m-o invatat cum sa spun in engleza si franceza si-o spus ca o sa ma invete sa vorbesc bine engleza si franceza!...". Asa s-o-ntamplat. Un om ales. Ne-o ajutat, o muncit pentru noi toti, o venit de cate ori am avut nevoie. Iar noi nu stiam ca ii preot mare, hirotonit de mana de episcop si staret, ucenicu' lu' parintele Arsenie Boca. Abia dupa patru ani, o venit aici o credincioasa din Sighet. Nu uit ziua aia. Era o femeie rusinoasa, se uita numa' in gios cand vorbea. O zis ca ea-l cauta pe parintele David. Am zis ca nu-i nici un parinte David in sat. Da' atuncea, nu stiu cum... parca am simtit! Si-i zic femeii: "Hai cu mine". Cand o iesit parintele din casa si-o vazut-o!... Oi, oi! Parca o inmarmurit. Imediat dupa aceea o venit la mine acasa sa-mi zica sa-l iert ca nu mi-o spus, ca n-o avut voie, c-asa-i ascultarea la calugari. Da' eu tare m-am bucurat s-aud asa lucru. Mai tarziu, am aflat ca oameni multi l-o cautat din manastire-n manastire, peste tot. Oamenii care veneau la Patrunsa sau in alte locuri pe unde-o fost parintele. L-o cautat multi, din toata tara. Va spun, am avut noroc bun cu parintele asta. Maaare noroc!... Daca nu aparea el, murea satu' nost'. Stiti cine vine acuma la schit? O sa vedeti: jumate din oamenii de la slujba is tot sadincenii aia vechi. Se intorc si plang. Lucreaza pamantu', vor sa-si faca casile la loc. Vin verile si stau aicea, ingramaditi, cate-o familie intreaga, intr-o camera, si merg la slujbe, la parintele, si li-i bine. Si zic ca daca ar fi fost atuncea asa un preot, ei n-ar fi plecat in ruptu' capului, orice-ar fi zis Ceausescu. Da, se reface satu nost'. Se reface Sadinca noastra, saraca... Ii mai cunoscuta acuma decat inainte, cu toti strainii astia care vin. Multi se mira ca ce-i atrage pe oameni aici, de vin gramada din toata tara. Cum o putut face biserica asta asa repede, fara sa ceara la nimeni nici un ban? Va spun eu: ii atrage haru' lui mare. Haru'! Asta ii. Toti care-or venit aici o data or venit dupa aceea mereu."

"Nu bun, sfant ii!"

Avea dreptate primarita: ulitele satului sunt astazi pline de oameni, de voci, de culori. Peste doua sute de oameni sunt in biserica, nici n-au incaput toti. Impietriti, drepti, cu privirile umezite. Parca nici nu respira. Se uita doar intr-un singur loc, ca hipnotizati, spre parintele din fata catapetesmei. Il vad, in sfarsit. Ma apropii. Un preot scund si subtire ca un flacau, cu ochii largi, intunecati, scanteietori. Ai putea usor sa spui ca are 25-30 de ani... Nu neaparat dupa chip, de altminteri foarte intinerit, cat dupa gratia tuturor gesturilor si pasilor, dupa lumina care ii incendiaza privirea in anumite momente, dupa o nestavilita vioiciune a spiritului ce vine dinauntru. Da, parintele David slujeste cu bucurie.

Biserica reinviata

�

Chiar si atunci cand citeste cu glas incetisor din Scriptura, vorbele lui capata o amploare speciala, se decupeaza din mijlocul murmurelor, prind forta, prind miez. Sunt aici multi sadinceni de altadata. Mama Marioara mi-i arata pe rand, cu o simpla impingere a barbiei: "Si asta e... Si asta e...". Oamenii se intorc spre mine si ma privesc zambind, cu ingaduinta, facandu-mi loc sa trec, tot mai departe, spre altar. Nu sunt mustratori cu strainii care dau buzna si nu cunosc toata randuiala slujbei, sunt doar bucurosi pentru ei insisi, ca au venit. Cand le intreb pe cateva batrane daca e bun parintele, isi pun repezit o palma pe inima: "Vai de mine si de mine!... Nu bun, sfant ii!... Daca nu era parintele, de mult se-alegea praful de satul asta".
Dupa slujba, in biserica va fi o cununie. Vorbesc afara cu mirele, Nicolae Lomnesan, barbat spatos, c-o floare alba la buzunarul costumului parca mult prea stramt. Fiu de sadincean, plecat atunci, in anii `70. "Eu is cioban. Am cinci sute de oi. Acuma stau in Rusi, satu' de peste deal. Ciobania nu prea mai merge azi, da' mie nu-mi trebuie nimic de la nimeni. Daca eu mai tin oile astea si ma chinui cu ele, daca n-am plecat la oras sau in Italia sau in alta parte, ii si pentru ca s-o facut schitu' aici. Ii ceva!... Nu stiu cum sa va stiu zice... Toate necazurile, toate problemele trec cand vii la parintele asta. Iesi din biserica alt om. Linistit, bucuros. Pe nevasta mea, Silvia, o s-o fac bacita si-o s-o tin aicea, in casa mea. Si o sa fie bine. De aia am venit sa ne cununam la Sadinca. Sunt multe biserici peste tot. Da' nu stiu... Aici ne simtim, cum se zice, cel mai aproape de Dumnezeu. Si satu' asta o sa se refaca. Sigur! Sigur se reface. Vin oameni tot mai multi, isi fac casi, se reface pamantu'. Va spun eu, sa ma credeti pe cuvant c-asa ii: de cand o venit parintele David, chiar si pamantu' ii mai roditor in Sadinca..." Venisem aici ca sa gasesc un sat parasit, ca multe altele din Romania. Am gasit insa un sat care a murit si renaste.

Parintele Arsenie, azi

Parintele David isi incheie povestea. Cu greu l-am convins sa-mi vorbeasca despre viata sa, mai ales despre acele episoade cu parintele Arsenie Boca. Cand venea vorba de acest invatator al sau, absolut de fiecare data, el isi domolea glasul, pana la soapta, zicand: "Dar despre asta nu-i bine... Nu-i bine sa...". Si lasa propozitia neincheiata.
Casuta parintelui David e plina de flori si icoane. Printre ele, pe un perete, vad si o fotografie a duhovnicului, facuta la batranete. Ucenicul are convingerea ca puterile acestui parinte nu s-au sfarsit odata cu moartea sa. Ca el continua sa faca minuni si dincolo de disparitia trupeasca. De aceea ii ia adesea pe sadinceni si-i duce in excursii, in pelerinaje, "pe urmele" parintelui Arsenie. Saptamana trecuta au fost la Sambata, acum trei saptamani la Prislop.

�

"Acolo, la Prislop, mi-am dat eu seama de forta incredibila a acestui mare preot, chiar si dupa moarte. S-a petrecut intocmai asa: o copila de 4 ani, cu familia, venise la mormantul de la Prislop al parintelui Boca. Nu putea merge pe picioruse. Era paralizata total. Stateau toti ingenuncheati in jurul mormantului, cu fruntile lipite de pamant. Se rugau fierbinte, toti cu ochii inchisi. Si, deodata, ce vad? Vad copilasul cum se ridica dintre ei, in picioare. Satea asa, cumva speriata, nevenindu-i sa creada ca este adevarat. Pe urma a inceput sa sara intr-un picior, de parca vroia sa se dezmorteasca, sa-si tina cumva echilibrul. Pe urma a facut cativa pasi. Atunci si-au ridicat si parintii fruntile din pamant si-au vazut-o... Va spun! Ce bucurie poate fi mai mare? Ce fericire mai mare, decat sa fii vindecat prin puterea inimii si a rugaciunii? Ma uitam la fetita aia si parca ma vedeam pe mine. Tot asa am invatat sa "merg" si eu prin lume, ajutat de parintele Arsenie. Mai intai sontac, intr-un picior, apoi in doua. E acelasi lucru."
Masa din chilia parintelui David e ca un altar. Incarcata de icoane, carti, candele, crucifixuri. Aici s-a rugat in anii cat a fost singur, imbracand uneori in secret rasa calugareasca, peste hainele cele lumesti. Doar atunci cand i se facea dor si inchidea cu cheia usa de la casa si-si inchipuia ca se roaga intr-o biserica adevarata. Si-a taiat parul, si-a taiat barba. A invatat sa traiasca simplu, ca om de-al locului si a fost, intr-adevar, "unul dintre ei".
Si mereu ii cerea lui Dumnezeu sa-i dea un semn, sa-i spuna in vreun fel, cumva, daca asta este cu adevarat "locul lui". Pe data de 14 septembrie 2006, chiar atunci cand episcopul rostea rugaciunea de sfintire a temeliei bisericii, chiar in clipa aceea, deasupra Sadincai a aparut o cruce. Oamenii si-au ridicat privirile. Au vazut-o, unii au si fotografiat-o. Nu s-a destramat pana la sfarsitul slujbei. O vad si eu acum, in poze. Se intampla chiar in ziua marii sarbatori a Inaltarii Sfintei Cruci. Si deasupra Sadincai era o cruce, dar o cruce de nori, mare, alba, cu doua brate drepte si subtiri, intinzandu-se pe cerul albastru.

Doar dupa multe insistente, parintele David a fost de acord sa facem acest apel catre cititori. "Nu ne-am vaitat si n-o sa ne vaitam niciodata. Daca pui suflet in ce faci, primesti tot cu suflet. Asta e lege. Vrem sa ne ajute numai cei care o fac din tot sufletul." Asa zicea el, mereu. Biserica din Sadinca este acum nepictata, iar schitul are inca mare nevoie de bani. Cei care vor "din tot sufletul" sa-i ajute pe sadinceni ca sa-si implineasca acest vis pot folosi urmatorul cont bancar: Schitul "Inaltarea Sfintei Cruci" Sadinca, RO 13CECESBO 136RONO6 19283, deschis la CEC Sibiu. Tel. parintele David: 0269/537922.

 

• Bogdan Lupescu

 

Pe urmele unui sfant: VASILE CARPATINUL

 

Un copil vine din Rusia

E sigur ca a mers pe jos. Aproape o mie de kilometri. Un copilandru de calugar, venind dinspre rasarit, firav, inalt, subtiratic, c-o bocceluta in spate si crucea in mana, iesind pe portile unei manastiri rusesti si pornind prin pustiu, ca sa schimbe lumea. Trecea peste tundrele Niprului, prin tinuturile urgisite ale unei Ucraine din anii 1700, in care credinta ortodoxa era prigonita pana la interzicerea vietii pustnicesti, tot mai departe, peste platourile lungi ale Moldovei mangaiate de-un soare pal si ametitor, cu rasa zdrentuita si picioarele arse de rani, uitandu-se mereu in zari, adulmecand orizontul, cautand cu infrigurare primele siluete

ale muntilor. Muntii! Atata avea in gand. De cata vreme nu ii mai vazuse?... Un cuib de munti indumnezeiti, din Moldovlahia, despre care aflase de la vestiti parinti kieveni ("unul din colturile cele mai infloritoare ale lumii ortodoxe, c-o viata monahala mult mai profunda si intensa decat in Rusia sau Grecia", dupa cum scriau acestia, in epoca), acolo unde Carpatii se rasucesc fabulos spre apus, o "curbura" mistica, cu puteri teribile, loc in care schimnicia si isihasmul se pastrau vii si neintrerupt inca din veacul al treilea al primilor crestini. Inaintea acestor munti s-a oprit fratiorul Vasilie Bezrucovai, in anul 1708, pe cand avea varsta de numai 16 ani. Flacaul monah ce urma sa fie numit peste timp Sfantul Vasile de la Poiana Marului.

Icoana mutilata

Statea aici si privea muntii, dupa lunga pribegie. Si tot aici stau si eu, la cativa kilometri de orasul Focsani, privind spre siluetele acelea fantastice, albastrii, ale coamelor Vrancei si Buzaului, gandindu-ma la ce a vazut el, candva. Intra printre culmile lor ca-ntr-un templu. Muntii romanesti, in care avea sa se zavorasca pentru tot restul vietii. Vasile Carpatinul e cunoscut azi in intreaga ortodoxie mondiala. Rugatorul Carpatilor, i s-a mai zis. Unii cercetatori sustin ca, desi nascut in tinutul slav al Poltavei, provenea dintr-o familie de origine romana, pribegi moldoveni de-ai lui Cantemir, cu nostalgie de pamanturile moldave si ca de aceea a venit aici. Nici nu mai conteaza. A ramas al Vrancei noastre pentru totdeauna, ingropat intre muntii valahi si "continuat in duh" de mii de mari duhovnici si sfinti, care i-au urmat modelul si scoala monahala de isihasm si "rugaciune neintrerupta a inimii". Astazi, prin faptele sale, e socotit a fi unul din cei mai insemnati sfinti romani din toate veacurile.

Dalhauti. "Pasim peste pasi de sfant..."

Manastiri care nu mai sunt. Traisteni, Poiana Schiopului... Gasesc cu greu chiar si satele care le poarta azi numele, la poalele muntilor dinspre Ramnicu Sarat. Oamenii, nici macar batranii mai credinciosi de pe langa bisericile vechi, nu stiu mare lucru despre acest Sfant, ce-a zabovit la inceputuri prin manastirile lor, care azi oricum nu exista.

Poate mai sus, la Poiana Marului, daca sfantul se numeste asa... Dar e departe, spre culmile Bisocii, o manastire de dincolo de raul Ramnic pe care trebuie sa-l treci cu masina prin apa, caci nu e nici un pod, si apoi sa urci mult pe-un drum de pamant. E departe, dar sigur voi ajunge.
Deocamdata, Dalhauti. O manastire mare, ascunsa in paduri seculare, la radacina muntilor Vrancei. Ctitorita tocmai in... 1464! E nedrept ca se stie azi asa putin despre ea, mai ales ca e atat de frumoasa. Aici a stat Sfantul mai intai, vreme de douazeci de ani, pe pamant romanesc, devenind preot si apoi staret, in fruntea a sute de monahi imbunatatiti, inalti rugatori, care au impanzit cu chiliile lor toate sihastriile din jur. Padurea e intr-adevar uluitoare.

Biserica crapata de cutremure

Rezervatie, neatinsa inca de om. Tisa uriasa. Cedri uitati de timp. Stejari batrani de sute de ani. O imensitate verde, deasa, de nepatruns. Toata aceasta padure "l-a vazut" candva. Iar el, Sfantul, a privit-o, la randu-i. Noianul de copaci se opreste rotund imprejurul manastirii, atingandu-i chiar ultimele ziduri albe, ca un imens perete vegetal, dincolo de care ne pandeste, frematand, o simfonie de mistere si soapte. "Padurea asta, da... Va dati seama, cam tot asa era si atunci. Ce loc mai potrivit putea fi pentru o manastire decat poiana asta binecuvantata?", imi zice maica Rafaela, calauza noastra prin paradisul de la Dalhauti, inca uimita de aceasta splendoare, chiar si dupa noua ani in care nu a parasit manastirea. "Noi am primit bucuria de a trai aici si trebuie sa avem grija de ea. Raspunderea noastra e mult mai mare decat a altor oameni. Pasim, zi de zi, peste pasi de sfant. Este un har al locului, un duh de rugaciune inca viu. Si la sfarsit o sa ni se ceara: "Ce-ai facut cu fericirea asta? Ce-ai facut cu ceea ce ti s-a dat?..."".

Biserica in care a slujit Sfantul e neatinsa

�

Biserica veche din piatra, zisa "Dintre morminte", este intocmai aceea in care a slujit Sfantul Vasile, acum trei veacuri. Catapeteasma aurita atinsa de degetele sale... Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, inaintea careia s-a inchinat de atatea ori... O icoana celebra in intreaga lume crestina, din care a tasnit sange, atunci cand, la Constantinopol, niste turci au lovit cu sabia chipurile Maicii si Pruncului, si care apoi "a venit singura" inapoi, acasa, plutind miraculos si luminata de ingeri, pe apele Marii Negre, chiar pana la picioarele monahului roman caruia turcii ii luasera si-i pangarisera icoana la Constantinopol. Maica Rafaela atinge prelung taieturile de sabie de pe fetele Fecioarei si Pruncului.

Dalhauti - primul loc sfant romanesc in care a trait Vasile

"Uitati-va, e inca proaspata. E trup...". Imi zice ca acolo a fost carne vie, ca marginile loviturilor adanci s-au vindecat ca orice rana omeneasca. Chipurile cicatrizate ale unei Mame cu Copilul Ei...Te infiori cand le vezi. E dureros, tragic chiar. Mai ales Copilul, lovit pe toata fata, cu o asemenea cruzime... Insa tristetea asta a acestei picturi vii a vindecat mii de oameni. Rafaela, tanara monahie de 36 de ani, a cunoscut bolnavi de cancer, paralizati, oameni neputinciosi de-a avea prunci, toti "chemati" aici de icoana. Pur si simplu, nu mai puteau trai fara a vedea aceste chipuri. Veneau iarasi si iarasi, de la mari distante, cuprinsi de o divina dependenta. Si s-au tamaduit.

Minune in iarba: biserica de la Poiana Marului (Buzau)

Unii specialisti in arta zic c-a fost pictata chiar de Apostolul Luca sau de unul dintre ucenicii sai directi. Oricum, atunci cand a venit Sfantul Vasile, icoana era de mult in muntii Vrancei. Sfantul stia unde vine. Simtea chemarea, se zice. Aceeasi pe care a simtit-o si celebrul sau ucenic de la Dalhauti, Paisie Velicikovski, sosit tot din zona Poltavei, cel ce avea sa devina unul din cei mai mari sfinti ai crestinatatii. Aceeasi pe care au simtit-o si multimile de alti schimnici slavi, porniti intr-o adevarata "emigratie monastica ruso-ucraineana, spre locurile sfinte romanesti", marturisind cu totii ca monahismul romanesc era cu mult mai infloritor decat cel rus si, in acea vreme, mai puternic decat in intreaga ortodoxie.
Un sfant a fost chemat de o icoana. Asa cred azi mai toti batranii localnici dimprejurul Dalhautiului. Ca icoana l-a adus pe Vasile din Rusia. Mainile lui au atins-o. Lacrimile din ochii lui au atins-o.



Paisie. Intalnire intre doi sfinti

Maicile de la Dalhauti sustin ca puterea icoanei si a Sfantului inca ocroteste si azi manastirea. Real, demonstrabil chiar si stiintific.

Catapeteasma bisericii vechi de la Poiana Marului

Cercetarile asupra terenului spun ca acesta aluneca atat de puternic, incat cladirile n-ar fi trebuit sa mai stea de mult in picioare. In plus, cutremurele sunt aici "la ordinea zilei", dupa cum imi spune maica Rafaela, care nici macar nu mai tresare atunci cand chilia ei e adesea zgaltaita de miscarile pamantului. O a treia biserica, mai noua, ridicata pe la 1850, are zidurile crapate pana la radacina de aceste dese si violente cutremure. N-a rezistat, fiindca a fost "mai slaba in duh". Din cea straveche, in care-a slujit Sfantul Vasile, nu s-a miscat nicicand vreo caramida.
Iesim, si Maica Rafaela priveste iar padurile. Imi zice ca, pe mari departari, in codrii astia, inca se mai gasesc ramasite din chiliile vechilor pustnici. Cei apropiati ai lui Vasile au fost patruzeci. Preoti. Unul si unul. Adevarata oaste calugareasca de elita. Dar imprejurul asezamantului traiau si altii, sute de schimnici atrasi de harul marelui duhovnic. Si azi, maicile gasesc adesea caramizi, barne seculare, obiecte de cult stravechi, chiar oseminte. Ies din pamant, an dupa an. In spatele bisericii crapate, e o pajiste inflorita in forma de amfiteatru.

Aici, deasupra acestei "aule naturale", cam pe unde e banca pe care sed eu alaturi de maica Rafaela, statea candva Sfantul Vasile si le vorbea multimilor de ucenici. Apoi, tot aici, alti si alti egumeni straluciti care i-au urmat. O scoala de monahism a dainuit fara intrerupere pana nu de mult, inainte de comunism, cand un ieromonah numit Nazarie Sapunaru inca mai tinea un seminar teologic pe amfiteatrul inverzit, predicand si povatuind in duhul Sfantului Vasile. De peste saptesprezece secole, aici, calugaria nu s-a oprit niciodata.
Si tot la Dalhauti l-a cunoscut staretul Vasile si pe tanarul sau ucenic, Paisie Velicikovski, venit tot din Poltava, zeci de ani mai tarziu. O intalnire epocala, intre doi mari sfinti, care in manastire este evocata si azi de parca s-ar fi petrecut ieri. Din relatarile inaintasilor, maica Rafaela aproape si-l poate inchipui: un tanar timid, firav, cu sanatatea slaba, care muncea la bucatarie, dar nu se prea pricepea, caci "avea mintea in alta parte", plangand ca un copil de fiecare data cand ardea painea in cuptor, desi staretul nu il certa niciodata.

Gata sa-si ia zborul

Aceasta ucenicie a lui Paisie in muntii Vrancei avea sa fie hotaratoare pentru destinul viitorului sfant valah. Si nu e de mirare ca, dupa patru ani de la plecarea lui in Athos, staretul Vasile a venit el insusi pe pamant grecesc, special ca sa isi vada invatacelul, de care ii era atat de dor, tunzandu-l in monahism si imbracandu-l in "schima mica", in primavara anului 1750. Ilustrul staret n-a mai ramas nici el multa vreme la Dalhauti. Agitatia devenise prea mare, erau deja calugari multi si buni. I-a luat pe cei mai vrednici, doisprezece, asemeni unor apostoli, si a plecat cu ei inspre munte. Tot mai departe, spre munte... Se intampla in anul 1730, si-n iarna aceea au dormit cu totii in bordeie, sub pamant, prin paduri. Noua manastire avea sa se numeasca Poiana Marului. La inceput au fost treisprezece impreuna cu Sfantul.

Poiana Marului. Al doilea Athos

Ctitorie certa a Sfantului Vasile, anul 1730... E seara deja si raul e prea umflat, nu se poate trece. Ramnicul, apa ce aproape inconjoara muntele manastirii, ca un hotar spre lumi inalte, lasandu-te sa razbati doar atunci cand iti e harazit.

O catedrala din lemn

A doua zi suntem iarasi in Jitia, la magazinul satesc de pe mal, cautand un tigan carutas care ne promisese c-o sa ne treaca prin vad. Valurile ajung pana la burta bietilor caluti, care se opintesc din toate puterile, abia sprijinindu-se pe pietrele alunecoase. Iar apoi se avanta pe drumeagul acela desfundat, zgaltaindu-ne si zgranganind caruta asurzitor, un drum hotarat si abrupt, ce se infige parca direct in cer.
E de necrezut ce distante parcurgeau atunci, pe jos, calugarii lui Vasile. Manastirile Dalhauti si Poiana Marului erau considerate aproape ca una singura, o singura obste, sub un singur staret, iar Sfantul facea de sute si sute de ori drumul asta, pe care azi iti ia ore sa-l strabati anevoios, cu masina. Tot el pleca adesea si spre celelalte manastiri ale sale din munti, toate intemeiate si ridicate de el, ca sa le verifice randuielile aspre si sa-si instruiasca monahii. O frematare de calugari era aici, in veacul al XVIII-lea, in jurul renumitei Poiana Marului. Cel putin unsprezece manastiri a condus si supravegheat spiritual egumenul Vasile, in muntii Vrancei si ai Buzaului. Doar el - singur! -, fapt rar intalnit, in intreaga traditie isihasta: Dalhauti, Ciolanu, Ratesti, Rogoz, Bontasti, Traisteni, Gavanu, Fundatura, Carnu, Valea Neagra, azi manastiri renumite, toate au fost "opera" lui, umplute doar cu ucenici formati de el, romani si rusi, unite intr-o vatra de sihastrie celebra oriunde in lume, in acea vreme, sub numele de "al doilea Athos".

Adevarata fortareata uriasa din lemn este manastirea Poiana Marului. Lemn! Lemn mult, lemn innegrit, inchegat in niste constructii fabuloase, nepamantene. Biserica este cea mai mare si mai sofisticata plasmuire din lemn din cate am vazut. O complicata alcatuire ruseasca, de barne prelungi, c-o bogatie de imense turle deasupra, asemeni unei fantasmagorice nave spatiale de scandura, coborate in mijlocul unei pajisti cu flori galbene. Manastirea e azi cam pustie. Asa e de luni de zile. Doar un calugar tanar si patru maici stau aici, insa credinciosii nu prea mai vin. Asta, de cand Episcopia Buzaului si Vrancei l-a exilat din manastire pe un parinte, numit Macarie Besliu, cel care a refacut manastirea dupa comunisti si care era iubit enorm de mii de oameni. Au fost conflicte multe, violente, s-a vorbit chiar de un blestem, de-o incalcare a "Testamentului" scris al Sfantului Vasile din anul 1764, care ameninta cu anatema peste veacuri pe oricine va incerca sa strice randuielile athonite ale manastirii sale, aducand aici calugarite, in locul monahilor. Asa s-a intamplat, acum nici un an. Macarie a fost trimis abuziv la un schit indepartat, Muntioru, iar in locul sau au fost aduse sarmanele astea patru maici si tanarul preot Dionisie de la Ciolanu, monahi care nu au nici o vina. Parintele ma intampina tacut, cu ochii in pamant, abia intr-un tarziu ma intreaba daca-s venit tot "in legatura cu scandalul", resemnat, pregatit sa-mi spuna si mie, ca atatora altii, ca el n-are ce face, c-a fost trimis cu ascultare de Inaltul, iar un calugar trebuie sa asculte... Si chiar se mira cand aude ca nu pentru asta am venit. Desigur, imi va arata manastirea, imi va zice atata cat stie si el despre Sfant, caci e venit de putin timp si trebuie sa-l inteleg... El, unul, poate chiar ca ar fi dorit sa plece, data fiind aceasta stare conflictuala, in care i-e greu sa traiasca unui calugar. Da, poate ar fi plecat. Daca acum un an, cand a venit prima oara aici, n-ar fi vazut o icoana a Sfantului Vasile.

Sfantul Paisie Velicikovski

�

"Icoana aceea mi-a schimbat viata. Un sfant cu palmele pe piept, in pozitia de "rugaciunea inimii". Nu stiu ce a fost atunci. Simpla vedere a icoanei?... Faptul ca acea icoana se afla intr-un loc atat de binecuvantat?... Nu stiu. Dar din august, cand am vazut-o, si pana in noiembrie, cand am venit aici, tot icoana aia o vedeam in minte, pe oriunde mergeam. Mereu, mereu. Ma obseda, ma chema, am inceput sa citesc despre Sfantul acesta, veneam aici si intrebam despre el, daca se stie mai mult, ce carti a scris, daca are moaste... Eu am fost hirotonit pe 15 noiembrie, de ziua Sfantului Paisie, ucenicul lui Vasile de la Poiana Marului. Si tot de 15 noiembrie, dupa un an, am fost chemat aici."
Vad si eu icoana aceea, in dreapta altarului. Parintele Dionisie accepta sa fie fotografiat langa ea. Vasile e, intr-adevar, in putina iconografie, unul din cei mai "spiritualizati" sfinti romani din cati am vazut. Subtire, doar piele si os. Destul de inalt, probabil. Privirea coborata peste pometii proeminenti, privindu-te c-o blandete inlacrimata si-o mila ce vine parca dintr-o mila de sine insusi. A murit in anul 1767, in manastirea asta, dar din smerenie, n-a vrut sa i se stie locul de ingropaciune, trecand aceasta dorinta chiar in testamentul sau. Si totusi, dintr-o anumita cruce straveche infipta in iarba inapoia altarului, calugarii au vazut iesind, in unele nopti, o lumina nefireasca...

Academia din iarba

A devenit deja un "tabiet" al locului: in unele seri de vara, parintele Dionisie sta cu maicile sale pe iarba si privesc impreuna cum razele sidefii ale lunii scalda halucinanta constructie intunecata a bisericii.

Tanarul Dionisie, langa icoana care i-a schimbat viata

Ireala, tenebroasa, parca de pe alta lume... Se uita cu totii si-si inchipuie ce-a fost demult. E-atata istorie si sfintenie in locul asta, incat tanarul preot se infioara povestind. Abia zabovind un timp aici si-a dat seama. Imi arata intr-o carte recenta, a unui teolog italian, Dario Raccanello, elogiile aduse de carturari si traitori crestini acestei manastiri, staretului Vasile, spiritualitatii romanesti din veacul al XVIII-lea. Sunt sute de pagini de admiratie, doar despre Vrancea, Buzau si Poiana Marului. "Aici exista o straveche traditie isihasta care isi afunda radacinile in insesi radacinile crestinismului si care e inca vie si in zilele noastre"... "Un puternic curent filocalic romanesc de rugaciune care a iradiat in intreaga lume ortodoxa"... "Sfantul Vasile, cel mai profund cunoscator al literaturii ascetice si mistice bizantine pana in vremea sa"... "Nici un alt schit romanesc nu a exercitat in campul culturii spirituale o influenta asemanatoare celei de la Poiana Marului"... Si altele si altele. Strainii au scris. Noi, injust de putin. Italianul insusi e revoltat uneori, citand ca "pana astazi, in literatura teologica romaneasca, figura lui Vasile nu a facut obiectul nici unui studiu (...), iar in manualele de Istoria Bisericii Ortodoxe Romane numele "staretului" nostru de la Poiana Marului e amintit doar in treacat...".

Vasile si Paisie

�

Toti strainii ne elogiaza istoria, "certandu-ne" ca astazi nu izbutim a ne pretui indeajuns comorile. Vorbesc despre aceasta manastire ca de "un mare centru cultural european", "un fenomen unic", afirmand ca "rar s-a intalnit un schit ca acela de la Poiana Marului, care in doar o suta de ani de viata sa fi lasat urme atat de profunde in literatura religioasa". Aici, in pustietatea muntilor vranceni, se afla in vremea lui Vasile o prestigioasa biblioteca si un "scriptorium", din care au iesit o multime de copii si manuscrise nepretuite, executate de scribi copisti faimosi, ce lucrau zi si noapte, dupa o adevarata gramatica a transcrierii expresiilor straine. Calugari carturari, instruiti la nivel european, oameni de spirit senzationali traiau in codrii astia, candva. Iar deasupra tuturor a vegheat neintrerupt, vreme de 37 de ani, acelasi si acelasi Vasile Carpatinul...
Tanarul Dionisie sta aici, pe iarba, si priveste biserica innegrita. Si langa el ii simte adesea pe calugarii de odinioara, adunati imprejurul duhovnicului lor, care "avea obiceiul sa se aseze pe iarba verde de langa biserica, sub pomii care se aflau in jurul lacasului, si atunci fratii veneau sa sada alaturi de staret, care incepea sa le vorbeasca si sa le raspunda la intrebari...". Ucenicul Paisie Velicikovski aminteste ca la aceste reuniuni - numite "convorbiri de suflet folositoare" - participau sute de monahi, sezand pe iarba si "indestulandu-se cu miere duhovniceasca, care picura pe buzele povatuitorului Vasile"... O adevarata Academie teologica in aer liber era la Poiana Marului, c-un duh de rugaciune extraordinar de puternic, in aceasta obste numita "minunata", de cronicile bisericesti ale vremii, in care monahii traiau in desavarsita armonie si ascultare, iubind tacerea, smerenia si saracia celor materiale, urmand cu sfintenie regulile staretului lor: fara carne, fara nici un pahar de vin. In post, cu exceptia sambetei si duminicii, fara branza si lapte. Citirea zilnica a Sfintei Scripturi. Dar mai ales practicarea neincetata a rugaciunii inimii, rostirea ei continua in minte, prin anumite "tehnici" care au creat "un adevarat curent de innoire al monahismului isihast din intreaga lume". Vasile era socotit "cel mai faimos isihast din Romania... Primul dascal din Rasaritul ortodox al rugaciunii mintii in timpurile moderne, din moment ce, din punct de vedere cronologic, Paisie Velicikovski si Nicodim Aghioritul s-au distins dupa el", asa cum precizeaza un vestit cronicar grec, Paisios Tachiaos. Prin asta e celebru si azi in istorie Vasile de la Poiana Marului: prin "stiinta" de a rosti cinci vorbe. Doamne. Iisuse. Hristoase. Miluieste-ma. Pe mine. La el, numai cinci. Fara "Fiul lui Dumnezeu". Fara "pacatosul". Doar atat. Iar dupa aceea e doar Raiul...

Macarie de la Muntioru. Harul merge inainte

Aveam sa-l cunosc si eu pe acel Macarie Besliu, cel numit de multi credinciosi "un al doilea Vasile de la Poiana Marului", la schitul sau din varful muntelui in care a fost exilat, Muntioru, urcand tot cu o caruta trasa de cai, insa pe-un drum mult mai anevoios si acoperit de noroaie adanci, pana la genunchi, printr-o ploaie torentiala, urcus de aproape doua ore in care de vreo doua ori am crezut c-as putea sa imi pierd viata.

Parintele Macarie

Macarie, duhovnicul taran, hatru, cu plete albe si fruntea plesuva, caruia insusi parintele Cleopa i-a sarutat mana, zicandu-i ca "e bucuros sa vada pe cel pe care Cuviosul Vasile l-a ales staret la manastirea lui". Cel care a pus la cale, intr-un timp miraculos de scurt, canonizarea Sfantului, din anul 2003, la care au slujit 15 arhierei si 150 de preoti. Calugarul care a vazut cu martori, la Poiana Marului, dupa o miezonoptica de vara, "la doispe jumate-unu noaptea, o lumina iesind din crucea de langa biserica, nici de foc, dar nici sa zici ca-i de aur, ci o lumina blanda care iradia cam la trei-patru metri, asa, imprejurul crucii...". E crucea din iarba dindaratul altarului, sub care multi oameni cred ca ar fi moastele Sfantului vrancean. Dar tanarul Dionisie nu poate sti. Nici inaintasul sau, Macarie, nu poate spune asta. Oricum, nu s-ar putea sapa acolo, caci sfantul insusi nu a dorit-o, in testamentul sau, deci deshumarea n-ar avea nici un temei.

Manastirea Muntioru, la care a fost exilat parintele Macarie

�

Si totusi, tanarul Dionisie il simte pe Sfant mereu langa el. Cum? N-ar putea spune. Printr-un anumit "duh" ce pluteste peste gradina asta plina de meri, din soiuri ce nu mai traiesc nicaieri in tara, la atat de mari inaltimi... Prin icoana aceea aurita din dreapta catapetesmei, destul de noua altminteri, dar care i-a schimbat, candva, destinul... Prin cele cinci cuvinte pe care le rosteste mereu, in creierul sau, caznindu-se sa nu le piarda, sa nu le strice cadenta respiratiei, chiar si atunci cand vorbeste cu mine, cu maicile sale, tinere si speriate de o misiune asa de mare, cand munceste la gradina sau cand paseste printre flori, asteptand duminicile, la biserica, oameni care incep sa vina iarasi, din ce in ce mai multi, inapoi, in locul acesta binecuvantat, pe care n-au cum sa-l uite. Mereu, aceleasi cinci cuvinte. Rasunand in gand, ca un clopot indepartat: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine."
Cinci vorbe. Atat. Dupa aceea, e doar Raiul.

Fotografii de DAN TRASNAI

 

• Bogdan Lupescu

PRELUARE FORMULA AS