MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu Adio

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!

Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!



Mihai Eminescu Epigonii



Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

1870, 15 august




De ce nu-mi vii?

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/decenuvii.php



1850, 15 ianuarie Se naste la Botosani Mihai, al saptelea din unsprezece copii zamisliti de Gheorghe si Raluca Eminovici. Botezat la Biserica Uspenia, aflata aproape de casa natala, din centrul urbei. Azi disparuta, casa facea parte din zestrea mamei. Tatal Gheorghies avea rangul de caminar si muncise ca vechil pe mosia din Dumbraveni (spre Suceava).

1850-1856 Mihai isi petrece copilaria la Botosani si, desigur, calatoreste in trasura parintilor la mosia Durnesti, spre Prut, luata in arenda, la Agafton, Bucecea, Catamaresti, Cucorani etc.

1856-1858 Copilarie de farmec la Ipotesti, alaturi de droaia de plozi. Familia Eminovici, care cumparase mosia cu 4000 de galbeni, darama casa batraneasca si ridica un conac nou. Mihaita era inconjurat prin, "natala mea valcioara" de patru frati: Serban, Niculae, Iorgu si Ilie (acesta era prietenul de nazdravanii). Surorile Ruxandra si Maria au murit de copile. Dar, "dulcea mama" mai naste patru prunci, dupa Mihai: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul incetand din viata la varsta frageda.

1858-1860 Dupa ce invatase doua clase acasa, severul caminar Gheorghies il duce peste hotar, in Bucovina stapanita atunci de Imperiul austro-ungar, la Cernauti. in pasaport, tatal declara ca Mihai de 8 ani are "parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolita". Clasele a III-a si a IV-a le urmeaza la Scoala primara greco-orientala numita "National-Hauptschule". Locuieste la Aron Pumnul (profesor si revolutionar pasoptist ardelean), prieten cu tatal sau. Ceilalti frati sunt la gimnaziu. Mihai invata binisor, dar programul militaresc si dorul de casa il determina sa fuga singur, pe jos, pana la Ipotesti. Biciul usturator al caminarului il obliga sa revina in capitala Bucovinei.

1860, in septembrie Tatal isi duce iarasi baietii, prin vama Mihaileni, la Cernauti. Mihai e inscris la "K.K. ober-Gymnasium"

1860-1863 Frecventeaza gimnaziul. Rezultate bune in prima clasa ("excelent" la romana, "foarte bine" la istorie), dar in clasa a II-a merge ca racul si, neglijand matematica si latina, ramane repetent. Fuge iarasi la Ipotesti, peste granita, mai simte o data biciul tatalui, care-l duce legat la Cernauti. Repeta clasa a II-a gimnaziala, dar dupa Pasti (1863) nu mai e inscris in cataloage.

1864 Atras de teatru, insoteste trupa Fanny Tardini-Vladicescu care soseste la Hotel Moldova din Cernauti. Este angajat ca sufleur si pleaca in turneu cu trupa la Brasov. Era fascinat de frumusetea actritei Fanny Tardini. Toamna e copist in administratia judetului Botosani, pana in martie 1865.

1865-1866 Mihai mai are o sansa: sa-si continue la Cernauti studiile liceale in particular. Are grija de biblioteca lui Aron Pumnul. Dar in ianuarie, cand numara 16 ani, e zguduit de moartea, tocmai langa el, a profesorului. Plange in hohote, fiindca se stie, spiritul vorbind, fiul adoptiv al ardeleanului. Seara, ii citeste colegului Stefanelii poema La moartea lui Aron Pumnul, compusa in acea zi. E prima creatie, publicata in brosura omagiala Lacramioarele invataceilor gimnazisti din Cernauti la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul, tiparita cu aceasta ocazie. Semna: M. Eminoviciu, privatist. La Ipotesti, adolescentul Mihai e coplesit de prima iubire. Se zice ca o chema Casandra Elena si era fiica lui Gheorghe Alupului. Arata ca floarea alba de cires. Se plimba prin lunci, prin codru, pana la lacul fermecat. E mai mare decat junele amorezat. Mai apoi, fiind departe, Mihai afla ca fata de 19 ani a fost luata de zburatorul, rapusa de dropica (hidropizie) si e inmormantata in tintirim. Trist, o evoca in: De-as avea, Din strainatate, Mortua est (intitulata la inceput Elena), Aveam o muza ori Floare albastra. Trimite poezia De-as avea revistei Familia, condusa de Iosif Vulcan, care o publica imediat (martie 1866), schimbandu-i numele din Eminovici in Eminescu. Calatoreste mai mult pe jos la Blaj ("mica Roma", despre care-i vorbise Pumnul). Cu ghetele rupte si o traista in spinare (cu niste carti si caiete in care adunase folclor), Mihai coboara de pe dealul Hula in "vatra romanismului" - Blaj, incearca sa-si dea examenele, dar nu le ia, neavand conditii de invatatura. Fara parale, doarme intr-un pod de fan, imbuca din piata prune cu paine neagra si se scalda in Tarnava (fiind un bun inotator). Citeste cu nesat cartile de la gimnaziu, scrie versuri prin parcuri. Banii de la Ipotesti nu-i vin la timp si pleaca la Sibiu, in cautarea fratelui sau Neculai, dar acesta plecase la Timisoara. La vremea strugurilor, este in mizerie, cu picioarele goale. Un teolog ii da niste ghete. Pasaportul fiind expirat, este ajutat de Popa Bratu din Rasinari (bunicul dinspre mama al poetului O. Goga) sa treaca clandestin granita austro-ungara spre tara sa, Romania, furisandu-se prin munti. Strabate Oltenia si Muntenia, atras de Bucuresti.

1867-1869 il aflam la Giurgiu - hamal in port. Devine sufleur in trupa ambulanta a lui Iorgu Caragiale si, apoi, il cunoaste pe nepotul acestuia, Ion Luca Caragiale. impreuna cu trupa teatrala a lui Mihai Pascaly face un turneu la Lugoj, Sibiu, Arad, Oravita, Buzias. Se angajeaza, cu ajutorul acestuia, ca "sufleur II si copist" la Teatrul National din Bucuresti. intreprinde un nou turneu, cu trupa Pascaly, la Galati, Iasi, Cernauti si Botosani, unde e retinut de tatal sau Gheorghies si trimis, toamna, la studii in strainatate. in septembrie, purcede cu fratele cel mare Serban la Praga, incercand sa se inscrie la Universitatea Carolina. isi face o fotografie, in atelierul pictorului-fotograf Jan Tomas, insa pleaca din acest oras. La 2 octombrie il aflam la Viena.

1869-1872 in capitala Imperiului Habsburgic figureaza ca student la Universitate. Neavand diploma de bacalaureat, e inscris ca "audient extraordinar" si nu ca "student ordinar", precum ceilalti. Urmeaza cursuri de filosofie, drept, economie politica, limbi romanice, anatomie etc. Scrie mult.

1870 Colaboreaza la revista Convorbiri literare din Iasi cu poezia Venere si Madona. Vara, I. Negruzzi il gaseste la Viena, invitandu-l sa se stabileasca in Iasi. O cunoaste la Viena (martie 1872) pe frumoasa doamna Veronica Micle, venita la un tratament.

1871, 15 august Participa la sarbatorirea a 400 de ani de la sfintirea manastirii Putna, fiind unul dintre organizatori.

1872-1874 Paraseste Viena si vine, prin Botosani, la Iasi. La 1 septembrie citeste la sedinta Junimii poezia Egipetul si nuvela Sarmanul Dionis. Impresionati, membrii societatii decid sa-i acorde o importanta suma de bani pentru continuarea studiilor la Berlin. Titu Maiorescu il voia "doctor in filozofie" si urmas al sau la catedra din Iasi. Se inscrie la Universitatea Humboldt din Berlin si frecventeaza iarasi cursuri diverse. Maiorescu ii trimite 100 de galbeni, ca sa-si ia doctoratul, insa Eminescu paraseste brusc Berlinul, renuntand la examene. Calatoreste cu trenul tocmai la Marea Baltica, la Konigsberg, orasul marelui filozof Kant, cautand documente din istoria romanilor. in plina vara 1874, descinde la Iasi, fara titlul de doctor in filozofie. Supararea lui Maiorescu va trece repede. ii ofera postul de director al Bibliotecii Centrale, depunand juramantul in fata rectorului Stefan Micle, sotul Veronicai. Este poftit in salonasul literar al V. Micle, din casa rectorului. Preda germana la Institutul Academic.

1875 Numit de Maiorescu revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, viziteaza multe scoli si face rapoarte detaliate. Se imprieteneste cu Ion Creanga. Dragostea pentru Veronica se amplifica.

1876, 15 august Moare "dulcea mama" Raluca, inmormantand-o la Ipotesti. Revenit la Iasi e, pana in 1877, redactor la Curierul de Iasi (100 de lei lunar).

1876 Paraseste redactia, in urma unui conflict cu cei de la "foaia vitelor de pripas". Totodata, pleaca din Iasi, unde statuse 4 ani si crease perlele din ciclul veronian: Fat-Frumos din tei, Calin, Lacul, Dorinta, Peste varfuri s.a.

1877-1883 Redactor al ziarului conservator Timpul. Munca epuizanta la articole si poezii, viata intima dezordonata, firea de boem - toate contribuie la daramarea sa psihica. Se declanseaza boala, are dureri de cap.

1875-1883 Timpul capodoperelor: Luceafarul, Scrisorile (5 la numar), Doina s.a.

1883 Vara, acasa la Maiorescu, Eminescu ii declara ca vrea sa invete albaneza si sa se calugareasca. Altadata, se duce la cafeneaua "Capsa", scoate revolverul si racneste ca regele trebuie impuscat, pentru ca-i tine pe liberali in brate. Apoi se baricadeaza intr-o baie publica, opt ore, lasand apa sa se reverse peste tot. Gardienii sparg usa si-i pun camasa de forta. Ajunge la casa de sanatate a dr. Sutu si Bucurestiul afla ca "D-l Eminescu a innebunit". Are 33 de ani si, pana la moarte, va trai intr-o agonie prelunga, prin spitale si ospicii, fara a mai putea scrie ceva important. Vietuieste din mila publica, apoi din mica pensie viagera (250 lei lunar).

2 noiembrie 1883 soseste la Viena, insotit de prietenul Chibici-Ravneanu, fiind internat la Sanatoriul Ober-Dobling. Apare prima editie a poeziilor lui Eminescu, ingrijita de Maiorescu.

1884-1885 Locuieste la Iasi. Calatoreste in Italia (cu Chibici). Apoi face bai la Liman, langa Odesa.

1886 Este internat la ospiciul de la manastirea Neamt, unde il viziteaza Creanga.

1886-1888 Locuieste la Botosani, ingrijit de sora sa paralitica Harieta. in vara lui 1887, e dus la bai, la Hall, aproape de Insbruck.

1888, aprilie Pleaca de la Botosani la Bucuresti, unde V. Micle il ia pentru ingrijiri medicale.

1889, februarie Internat din nou la Sanatoriul dr. Sutu. Pietrele i se par diamante, frunzele bani. Se crede voievodul Matei Basarab.

1889, 15 iunie Pacientul Petrea Poenarul il loveste in cap cu o piatra trasa din prastie. Dar moartea e consecinta unei endocardite vechi. Creierul sau cantareste 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Este inmormantat la Bellu, cu onoruri nationale.


http://www.gabrielditu.com/eminescu/eminescu_biography.asp



contents | poems



Re: " Eminescu n-a existat"...Marin Sorescu ???

"Trebuiau sã poarte un nume"

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea sã spuna
Seara în jurul focului poezii -
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sã se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fãrã vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fãrã sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau sã le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sã poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

Adresa internet unde o gasesti este la:
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/trebuiau.php