TANGUIREA

Acatistul Maicii Domnului Bucuria tuturor celor necajiti

Slava Tie Dumnezeul nostru... Împarate ceresc... Sfinte Dumnezeule... Preasfânta Treime... Tatal nostru... Ca a Ta este împaratia... Miluieste-ne pe noi... Slava... Doamne, miluieste-ne pe noi... Si acum... Usa milostivirii...

Aparatoare Doamna, pentru biruinta multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu noi robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapânire nebiruita, slobozeste-ne din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Rugaciune catre Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu
O, Preasfânta Stapâna, Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos, cad înaintea ta si ma rog tie, Maicii Împaratului, mai înainte îndreptând catre tine aceasta nevrednica a mea rugaciune, pe care si primind-o Maica Împaratului Aceluia ce împarateste cerul si pamântul, o du la Împaratul împaratilor, Domnul tuturor, la Fiul si Dumnezeul tau, si cere mie iertare de toate pacatele mele. Vietii mele da-i îndreptare si la sfârsitul meu trecere neîngrozita de vrajmasii cei din vazduh; fii mie povatuitoare, sa-mi deschizi dumnezeiasca intrare a Împaratiei si acolo sa ma îndulcesc de dulceata raiului si de veselia acelei cetati înalte, a Ierusalimului de sus cel preafrumos si de frumusetile lui cele nespuse; de stralucirea luminii Treimii celei cu trei straluciri si de dulcele glas al cântarilor îngeresti. Carei slave si bucurii ma fa mostean si partas cu toti sfintii, ca toate le poti ca Maica Împaratului celui atotputernic. Si acum, dar mai ales în acest ceas, ma auzi pe mine, cel ce stau înaintea ta, Stapâna cu totul milostiva. Ia aminte, Doamna Împarateasa, spre mine, care aduc tie cântare de rugaciune asa:
Condacul 1
Aparatoare Doamna, pentru biruinta multumiri, izbavindu-ne din vesnica moarte, prin darul Celui ce S-a nascut din tine, Hristos Dumnezeul nostru si prin mijlocirea ta cea de maica înaintea Lui, aducem tie, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapânire nebiruita, izbaveste-ne pe noi robii tai din toate nevoile si suferintele, care strigam tie: Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Icosul 1
Îngerul cel mai înainte statator din cer a fost trimis sa zica tie, Nascatoare de Dumnezeu, bucura-te; vestind, prin Dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea sa se nasca din tine la toata lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta si noi cei împovarati cu pacate, nadejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinta strigam tie:
Bucura-te, bunavointa a lui Dumnezeu catre noi cei pacatosi.
Bucura-te, tare aparatoare a celor ce se caiesc înaintea lui Dumnezeu pentru pacatele lor.
Bucura-te, chemarea lui Adam celui cazut.
Bucura-te, izbavirea lacrimilor Evei.
Bucura-te, ceea ce ne curatesti de întinaciunea pacatelor.
Bucura-te, baie, care speli cugetul nostru.
Bucura-te, ceea ce ai nascut pe Izbavitorul, Care în dar curata faradelegile noastre.
Bucura-te, cea cu totul minunata, împacarea tuturor catre Dumnezeu.
Bucura-te, pod, care cu adevarat ne treci pe noi de la moarte la viata.
Bucura-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul pacatului.
Bucura-te, scara cereasca, pe care s-a pogorât la noi Domnul.
Bucura-te, mijlocitoarea tuturor catre Dumnezeu.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Condacul al 2-lea
Vad izvoare de minuni revarsându-se de la sfânta ta icoana, Nascatoare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau si cu credinta se roaga tie, ca tu, fiind buna, esti grabnic ajutatoare tuturor; aparatoarea celor asupriti, nadejdea celor deznadajduiti, mângâierea celor întristati, hranitoarea celor flamânzi; celor goi îmbracaminte, celor feciorelnici curatie, celor straini buna povatuitoare, celor osteniti sprijinitoare, orbilor vedere; celor surzi buna auzire, celor bolnavi grabnica vindecare. Pentru aceasta dupa cuviinta, cu multumire cântam pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Pricina cea neînteleasa a chinurilor cumplite, care vin asupra noastra, cautând noi sa o întelegem, catre tine alergam, o, Maica si Fecioara, mângâiere si mântuire cerând. Iar tu, ca ceea ce esti buna, învata-ne pre noi a alege dintr-însele, purtarea de grija, cea cu milostivire a Fiului tau si Dumnezeului nostru Celui bun, spre mântuirea sufletelor noastre si spre curatirea pacatelor noastre cele de multe feluri si cu bucurie strigam tie:
Bucura-te, adapostire buna a celor înviforati.
Bucura-te, întarire a celor ce slabesc în credinta.
Bucura-te, ceea ce esti singura maica a milostivirii.
Bucura-te, grabnica ajutatoare a celor ce sunt în nevoi si în necazuri.
Bucura-te, ceea ce prin necazuri curatesti pacatele noastre.
Bucura-te, ceea ce prin întristari vindeci neputintele noastre cele sufletesti si trupesti.
Bucura-te, ceea ce ne înveti pe noi a nu iubi bunatatile acestei lumi desarte si trecatoare.
Bucura-te, ceea ce ridici mintea noastra din lumea cea desarta, la cele mai presus de lume.
Bucura-te, ceea ce ne tragi pe noi de la dragostea pamânteasca, catre dragostea lui Dumnezeu cea cereasca.
Bucura-te, ceea ce, chiar si în suferintele noastre, ne dai noua mângâiere si viata plina de dar.
Bucura-te, fagaduinta bunatatilor celor ceresti.
Bucura-te, mijlocitoarea bucuriei celei vesnice.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Condacul al 3-lea
Cu putere de sus ma întareste Stapâna preabuna, pe mine robul tau care sunt neputincios sufleteste si trupeste si ma învredniceste de cercetarea si de purtarea ta de grija, alungând negura mâhnirii si a întristarii de care sunt cuprins, ca prin tine, fiind mântuit, pururea sa cânt lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Având nespusa bogatie de milostivire, tuturor celor necajiti le întinzi mâna de ajutor, tamaduind neputintele, vindecând bolile si patimile. Pentru aceasta, Stapâna preabuna, nu trece cu vederea pe robii tai, care zac pe patul durerii si striga tie:
Bucura-te, comoara de mult pret al milei tale.
Bucura-te, ceea ce esti nadejdea celor deznadajduiti.
Bucura-te, tamaduirea trupurilor noastre.
Bucura-te, puternica ajutatoare a celor neputinciosi.
Bucura-te, aparatoare si întarire a celor ce slabesc în credinta.
Bucura-te, ceea ce mânia lui Dumnezeu, cu rugaciunile tale, degrab o potolesti.
Bucura-te, ceea ce, cu puterea rugaciunilor tale, patimile noastre le potolesti.
Bucura-te, vedere a orbilor si auzire a surzilor.
Bucura-te, umblare a schiopilor si vorbire a mutilor.
Bucura-te, vindecare prin credinta a celor bolnavi.
Bucura-te, ca prin tine, dupa masura credintei, se dau vindecarile.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Condacul al 4-lea
De felurite necazuri, de ispite si de nevoi sunt cuprinsi robii tai, ale caror greutati nu le mai pot rabda; dar tu, fiind Maica milostiva a Mântuitorului si Dumnezeului nostru, ridica mâinile tale catre Fiul tau, rugându-L sa caute spre întristarea inimii robilor tai si din adâncul deznadejdii sa ne ridice pe noi, care cu credinta cântam Lui: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Auzind Preasfânta Fecioara si Maica cele spuse mai înainte de Dreptul Simion, ca "prin însuti sufletul tau va patrunde sabia", ai pazit aceste cuvinte întru inima ta, stiind ca bucuria de maica pentru fiu este împletita cu multe necazuri în lumea aceasta. De aceea tu, ca ceea ce sti necazul si suferinta întru toate, cunosti si întristarea noastra; si ca ceea ce esti singura Maica a tuturor, auzi-ne si pe noi care cu credinta strigam tie:
Bucura-te, ceea ce ai nascut lumii bucurie, pe Hristos Mântuitorul nostru.
Bucura-te, ceea ce izbavesti lumea din necazuri cu mijlocirile tale.
Bucura-te, ceea ce ai rabdat ocarile si clevetirile asupra Fiului tau.
Bucura-te, ceea ce, cu patimile Lui, dimpreuna ai patimit.
Bucura-te, mângâierea maicilor celor întristate.
Bucura-te, ceea ce ne pazesti, cu darul Fiului tau.
Bucura-te, a noastra grabnica ajutatoare întru toate nevoile.
Bucura-te, îndreptarea si povatuitoarea celor rataciti.
Bucura-te, hrana si pazitoarea pruncilor.
Bucura-te, povatuitoarea tinerilor.
Bucura-te, Maica celor sarmani.
Bucura-te, sprijinul si mângâierea vaduvelor.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Condacul al 5-lea
Vazând sângele cel dumnezeiesc al Fiului tau varsându-se pe cruce pentru mântuirea noastra, ca o sluga a Domnului, cu smerenie plecându-te voii Tatalui Care este în ceruri, ne-ai aratat noua chipul patimirii si al rabdarii, ca si noi când suntem în cuptorul ispitelor si al nevoilor, cu smerenie sa ne rugam lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Vazându-te pe tine Fiul tau si Dumnezeul nostru stând lânga Cruce cu ucenicul Lui cel iubit si cu inima sfâsiata de durere si suferind asemenea Lui, a zis: "Femeie, iata fiul tau" si ucenicului: "Iata mama ta", facându-ti tie fii pe toti cei ce cred în El. Noi ca niste partasi ai necazurilor si ai patimilor Fiului tau, spre tine, mijlocitoare Maica, toata nadejdea având-o, cu credinta strigam tie:
Bucura-te, Maica neamului crestinesc.
Bucura-te, ceea ce ai împreunat pe Dumnezeu cu oamenii.
Bucura-te, ceea ce ai adus Domnului pe cei credinciosi.
Bucura-te, Mieluseaua, care ai nascut pe Mielul cel ce a ridicat pacatele lumii.
Bucura-te, vas, care ne scoti noua bucurie din izvorul nemuririi.
Bucura-te, rugatoarea pentru mântuirea celor pacatosi.
Bucura-te, scularea celor cazuti în pacate.
Bucura-te, ceea ce esti vindecarea tuturor neputinciosilor.
Bucura-te, ca esti cautarea celor pierduti.
Bucura-te, bucuria cea fara de veste a pacatosilor.
Bucura-te, potolirea a toata întristarea.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Condacul al 6-lea
Propovaduiesc milele tale, Maica lui Dumnezeu, toate marginile lumii, caci cu cinstitul tau acoperamânt acoperi pe tot neamul crestinesc; pentru care totdeauna te rogi lui Hristos Mântuitorul lumii, si izbavesti din toate nevoile pe robii tai, cei tematori de Dumnezeu, care cu credinta cânta lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Stralucind darul cu raze luminoase de la sfânta icoana ta, Maica lui Dumnezeu, noi cu credinta plecam genunchii înaintea ei, si cu lacrimi ne rugam tie: alunga norul ispitelor ce vin asupra robilor tai, si cu bucurie sa strigam tie:
Bucura-te, ceea ce duci rugaciunile credinciosilor Fiului tau si Dumnezeului nostru.
Bucura-te, ceea ce stai înaintea scaunului Dumnezeirii si te rogi pentru noi.
Bucura-te, mijlocitoare între Dumnezeu si om, care ne izbavesti pe noi din nevoi.
Bucura-te, aparatoarea neamului crestinesc, de la Dumnezeu daruita noua.
Bucura-te, pom înfrumusetat, cu care se acopar multi.
Bucura-te, pom cu luminoasa roada, din care se hranesc credinciosii.
Bucura-te, acoperamântul lumii, cel mai lat decât norii.
Bucura-te, pamântul fagaduintei din care ne izvorasc toate bunatatile ceresti si pamântesti.
Bucura-te, soare luminos, care neîncetat luminezi pe cei credinciosi.
Bucura-te, stâlp de foc, care povatuiesti pe cei alesi catre cereasca Împaratie.
Bucura-te, brazda, care cresti multimea îndurarilor.
Bucura-te, ceea ce ne daruiesti toate bunatatile.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Condacul al 7-lea
Vrând sa arati izvoare de minuni de la sfânta icoana ta, bucuria tuturor celor necajiti, ai poruncit, Stapâna, bolnavei Eftimia sa savârseasca înaintea sfintei tale icoane cântari de rugaciune; si primind vindecare sa vesteasca tuturor milele tale, pe care le-ai daruit prin sfânta ta icoana, pentru ca sa nu fie tainuit izvorul vindecarilor ce le dai în dar, tuturor celor ce au nevoie de ele. Pentru aceasta si noi nu tainuim minunile si facerile tale de bine catre noi robii tai, ci cu multumire, preaslavim pe Dumnezeu si cântam lui: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Scaldatoarea Siloamului vindeca bolile, însa mai presus s-a aratat, Preasfânta Stapâna, biserica ta, în care ne închinam icoanei tale celei facatoare de minuni. Fiindca aceasta, nu numai odata într-un an, si nu numai cei ce intra mai întâi dobândesc sanatate, ci de-a pururea vindeca toata rana sufleteasca si trupeasca a celor ce, cu buna credinta si cu dragoste vin catre tine. Pentru aceasta strigam tie:
Bucura-te, scaldatoare, în care se afunda toate durerile noastre cele sufletesti si trupesti.
Bucura-te, pahar, cu care se primeste bucuria si mântuirea.
Bucura-te, piatra, care ai adapat pe cei însetati de viata.
Bucura-te, lemn, care îndulcesti apele cele amare ale marii lumesti.
Bucura-te, izvor nesecat al apei celei datatoare de viata.
Bucura-te, ceea ce îndulcesti necazurile noastre cele amare.
Bucura-te, baie, care speli întinaciunea pacatului.
Bucura-te, potolirea întristarilor noastre.
Bucura-te, vindecarea bolilor noastre.
Bucura-te, ceea ce ne izbavesti din nevoi.
Bucura-te, ceea ce calci puterea demonilor.
Bucura-te, ceea ce rusinezi pe vrajmasii nostri.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Condacul al 8-lea
Nemernici si straini de credinta crestineasca sunt acei care nu se închina chipului tau, celui întru tot sfânt, caci tu, Stapâna, ca o Maica a Unuia din Sfânta Treime, ai trimis darul facerii de minuni asupra sfintei tale icoane. Pentru aceasta, pe cei care sunt chinuiti de duhurile cele necurate si se închina cu credinta sfintei tale icoane, îi vindeci si sanatosi îi faci pe ei. Pe toti cei bolnavi sufleteste si trupeste care se roaga tie, îi tamaduiesti si cele de folos pentru dânsii le rânduiesti. Pentru aceste multe ale tale faceri de bine, cu multumire strigam lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Toata viata noastra pe pamânt, este plina de durere si de întristare. Sufletul, bolnav de pacate, trupul de dureri se chinuieste, pentru ca mânia lui Dumnezeu pentru pacatele noastre ne pedepseste. Catre tine dar alergam, Maica lui Dumnezeu, si înaintea preacinstitei tale icoane cazând, ne rugam: Umple de bucurie si de veselie inima noastra cea întristata si cu bucurie sa strigam tie:
Bucura-te, povatuitoarea care ne duci pe noi în patria cereasca.
Bucura-te, Împarateasa cerului si a pamântului, cere ne deschizi noua usile raiului.
Bucura-te, cea preamilostiva, care ne miluiesti pe noi.
Bucura-te, chivernisitoarea casei, care bine rânduiesti viata noastra.
Bucura-te, cea preafericita, care de prooroci ai fost vestita.
Bucura-te, fericit pântece, care ai nascut pe Fiul lui Dumnezeu.
Bucura-te, rugul cel nears.
Bucura-te, zid nestricat.
Bucura-te, izvor purtator de viata.
Bucura-te, floarea cea pururea nevestejita.
Bucura-te, îmblânzirea inimilor celor rai.
Bucura-te, neîncetata bucurie a credinciosilor.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Condacul al 9-lea
Toata dulceata cea lumeasca în lumea aceasta este amestecata cu întristare. Marirea si bogatia trec. Frumusetea si sanatatea se vestejesc. Prietenii cei de aproape se rapesc de moarte. Îndulceste dar, necazurile robilor tai, Pricinuitoarea bunatatilor si bucuria ta cea nestricata da-ne-o noua celor ce strigam lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Ritorii cei mult vorbitori nu se pricep cu ce cuvinte sa mângâie pe cei necajiti. Ci tu singura, Stapâna, daruieste inimii noastre mângâiere, cu razele darului tau. Alunga norul necazurilor noastre si negura mâhnirii ca sa strigam tie:
Bucura-te, ca esti nadejde de bucurie pentru toti crestinii.
Bucura-te, bucuria si împacarea lumii.
Bucura-te, datatoarea bunatatilor ceresti si pamântesti.
Bucura-te, nadejdea mântuirii noastre.
Bucura-te, corabia celor ce vor sa se mântuiasca.
Bucura-te, limanul celor ce înoata pe marea vietii acesteia.
Bucura-te, singura pazitoare a celor ce dupa Dumnezeu spre tine nadajduiesc.
Bucura-te, îmbracamintea celor goi de îndrazneala pentru multimea pacatelor.
Bucura-te, pazitoarea si întarirea tuturor.
Bucura-te, ocrotitoare si sfânta adapostire a tuturor credinciosilor.
Bucura-te, ajutatoarea tuturor celor ce cu credinta se roaga tie.
Bucura-te, luminoasa constiinta a darului.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu fecioara, bucuria tuturor celor necajiti!
Condacul al 10-lea
Domnul Cel iubitor de oameni, vrând sa mântuiasca lumea din chinul vesnic si din neîncetata suferinta S-a salasluit în pântecele tau cel pururea fecioresc si pe tine, Maica Sa, te-a daruit celor pieritori spre ajutor, spre acoperamânt si aparare, ca sa fii celor mâhniti mângâiere, celor necajiti bucurie, celor deznadajduiti nadejde, ceea ce ne izbavesti de chinul cel vesnic, prin mijlocirea ta si catre vesnica ta veselie aduci pe toti care cu credinta striga Fiului tau si Dumnezeului nostru: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Zid esti fecioarelor, Nascatoare de Dumnezeu si tuturor celor ce alearga catre acoperamântul tau. Pentru aceasta ne rugam tie. Apara, acopera si pazeste pe toti cei saraci si fara de ajutor si izbaveste din ispite, din necazuri si din nevoi pe cei care cu credinta striga tie:
Bucura-te, stâlpul fecioriei.
Bucura-te, vas ales al curatiei si al întregii feciorii.
Bucura-te, cununa cea marita a celor care cu nevointa se lupta împotriva poftelor.
Bucura-te, ceea ce dai vesnica bucurie celor ce se ostenesc în viata calugareasca.
Bucura-te, ceea ce ne izbavesti de vapaia patimilor.
Bucura-te, ceea ce gonesti negura ispitelor.
Bucura-te, povatuitoarea întregii feciorii.
Bucura-te, sprijinitoarea curatiei.
Bucura-te, îndreptarea oamenilor.
Bucura-te, cea prin care din cadere ne-am sculat.
Bucura-te, întarirea cea tare a credintei.
Bucura-te, tamâia cea placuta a rugaciunii.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu fecioara, bucuria celor necajiti.
Condacul al 11-lea
Cântarea cea cu totul de umilinta aducem tie, noi robii tai, Nascatoare de Dumnezeu, aparatoarea cea atotputernica a neamului crestinesc. potoleste bolile robilor tai celor ce suspina. Îmblânzeste mânia lui Dumnezeu care cu dreptate vine asupra noastra pentru pacatele noastre. Izbaveste-ne din toate necazurile pe noi, robii tai, care strigam pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Faclie primitoare de lumina din carbunele darului lui Dumnezeu aprinsa s-a aratat noua preacinstita icoana ta, Stapâna, spre sfintirea si mângâierea noastra. Iar noi, cu dragoste cinstind-o si cu credinta îngenunchind înaintea ei strigam tie:
Bucura-te, ceea ce cu puternica ta aparare din toate nevoile ne scoti pe noi.
Bucura-te, ceea ce din foamete sufleteasca si trupeasca ne izbavesti pe noi.
Bucura-te, ceea ce cu rugaciunile tale stingi focul patimilor noastre.
Bucura-te, ceea ce ne scapi pe noi de moartea cea vesnica.
Bucura-te, tare ajutatoare în razboaie.
Bucura-te, ceea ce ne acoperi pe noi de navalirea altor neamuri.
Bucura-te, ceea ce ne izbavesti de razboiul cel dintre noi.
Bucura-te, ceea ce pazesti pe cei ce calatoresc pe pamânt si pe ape.
Bucura-te, ceea ce izbavesti pe cei robiti.
Bucura-te, grabnica izbavire de îngrozirea lui Dumnezeu care cu dreptate vine asupra noastra.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti.
Condacul al 12-lea
Zalog din darurile tale voind sa dai neamului crestinesc icoana ta cea facatoare de minuni, ai daruit-o noua, Maica lui Dumnezeu, de la care celor ce vin cu credinta, izvoare de minuni se revarsa; neputintele se vindeca si necazurile se potolesc. Pentru aceasta cu bucurie strigam pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Cântând milele si minunile tale, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, toti te laudam ca pe o tare statatoare a noastra si cu umilinta venim la tine ceea ce te rogi pentru noi. Si cerem ca sa înalti mâinile catre Fiul tau rugându-l ca pururea în viata aceasta si dupa moartea noastra sa nu se departeze milostivirea Lui de la noi, cei ce strigam tie:
Bucura-te, nadejdea noastra în viata aceasta si dupa moartea noastra.
Bucura-te, ceea ce rânduiesti sfârsit dulce si cu pace din viata aceasta tuturor celor ce nadajduiesc spre tine.
Bucura-te, ceea ce esti nadejdea si apararea noastra în ziua judecatii.
Bucura-te, îmblânzirea Dreptului Judecator.
Bucura-te, ceea ce ne izbavesti din gheena cea vesnica.
Bucura-te, nadejdea de mântuire a tuturor.
Bucura-te, cheia împaratiei lui Hristos.
Bucura-te, usa raiului.
Bucura-te, pod care duci la ceruri.
Bucura-te, adapostire si buna aparare a tuturor pacatosilor care se caiesc de pacatele lor.
Bucura-te, bucuria îngerilor.
Bucura-te, marirea si mângâierea tuturor dreptilor.
Bucura-te, cea plina de dar, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti.
Condacul al 13-lea
O, întru tot laudata, de Dumnezeu Nascatoare, ceea ce spre bucuria cerului si a pamântului ai nascut pe Împaratul Hristos, Dumnezeul nostru, auzi glasul smeritilor robilor tai. Primeste aceasta putina rugaciune a noastra si ne izbaveste pe noi din toate nevoile. Vindeca neputintele noastre cele sufletesti si trupesti. Alunga de la noi toata rautatea si întristarea. Daruieste-ne sanatate si cu rugaciunile tale ne izbaveste din munca cea vesnica pe cei ce cântam pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Acest condac se zice de trei ori.

Apoi se citeste iarasi Icosul întâi: Îngerul cel mai întâi... si Condacul întâi: Aparatoare Doamna... si se face otpustul. Iar apoi se citeste aceasta:
Rugaciune
O, Preasfânta Stapâna de Dumnezeu Nascatoare, ceea ce esti mai presus decât heruvimii si mai cinstita decât serafimii, Fecioara de Dumnezeu aleasa, bucuria tuturor celor necajiti; da-ne mângâiere si noua celor ce suntem în necazuri ca afara de tine alta scapare si ajutor nu avem. Tu singura esti mijlocitoarea bucuriei noastre si ca Maica lui Dumnezeu si Maica milostivirii, stând înaintea prestolului Preasfintei Treimi, poti sa ne ajuti noua. Ca nimeni din cei ce se roaga tie cu credinta nu este rusinat.
Auzi-ne si acum în ziua necazului nostru pe noi cei ce cadem înaintea icoanei tale si cu lacrimi ne rugam tie. Alunga de la noi toate necazurile si nevoile ce vin asupra noastra, întru aceasta vremelnica viata si prin atotputernica ta mijlocire nu ne lipsi pe noi nici de vesnica si nesfârsita bucurie întru împaratia Fiului tau si Dumnezeului nostru. Amin.
Împarateasa mea cea preabuna, nadejdea mea, Nascatoare de Dumnezeu, prietena sarmanilor, folositoarea celor neputinciosi si ocrotirea celor necajiti; vezi nevoia si necazul meu. Ajuta-ma ca sunt neputincios, hraneste-ma ca pe un strain. Stii nevoia mea, usureaza-ma de ea precum voiesti caci nu am alt ajutor afara de tine, nici alta folositoare grabnica, nici alta buna mângâiere decât numai pe tine, o, Maica a lui Dumnezeu, ca sa ma pazesti si sa ma acoperi în vecii vecilor. Amin.

vision 2010 Logica silogismului probabilităţii → Mesajul secret al lui Michelangelo din Capela Sixtina: juxtapunera creierului uman peste imaginea lui Dumnezeu

Theologhia

"Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu cu băţul" (Părintele Paisie Olaru)

• SF. CUV. IRODION

Mesajul secret al lui Michelangelo din Capela Sixtina: juxtapunera creierului uman peste imaginea lui Dumnezeu

31 Mai

Traducere dupa R. Douglas Fields,

ScientificAmerican.com/ 27 mai 2010

“La varsta de 17 ani incepea sa disece cadavre din cimitirul bisericii , iar la 33 de ani sa picteze tavanul Capelei Sixtine din Roma (1508-1512). Este vorba de Michelangelo Buonarroti (1475–1564), recunoscut in toata lumea pentru geniul sau de pictor, sculptor si architect. Pe langa aceste preocupari el era in taina si anatomist, secret pe care a incercat mereu sa-l ascunda, distrugandu-si aproape toate schitele si notitele cu desenele anatomice pe care le realizase. Acum, dupa aproape 500 de ani de la desenarea lor, ilustratiile sale anatomice au fost gasite, pictate in mod ascuns pe tavanul Capelei Sixtine, peste reprezentarile antropomorfe ale lui Dumnezeu. El le-a ascuns astfel in mod inteligent de ochii Papei Iulius al II-lea si de simtul critic dezvoltat al numerosilor slujitori bisericesti, istorici si iubitori de arta. Cel putin aceasta este concluzia la care au ajuns Ian Suk si Rafael Tamargo, experti in neuroanatomie la Universitatea de Medicina “Johns Hopkins” din Baltimore – Maryland, si pe care au publicat-o in periodicul lor – “Neurosurgery” (Neurochirurgia), Vol. 66, No. 5, pp. 851-861.

In 1990, fizicianul Frank Meshberger a publicat un articol in Jurnalul Asociatiei Medicale Americane, afirmand ca a decodificat scena Crearii lui Adam de catre Dumnezeu, localizata in centrul tavanului Capelei Sixtine, ca fiind ilustrarea anatomica perfecta a creierului uman in sectiune transversala. Meshberger sugera ca Dumnezeu era reprezentat infasurat cu o manta ce reprezenta creierul uman, ca sa arate faptul ca Dumnezeu l-a inzestrat pe Adam nu doar cu viata, dar si cu inteligenta umana suprema. Acum, in alt panou de pe tavanul capelei, la scena Separarii de catre Dumnezeu a luminii de intuneric, Suk si Tamargo au gasit ceva mai mult. Legand centrul pieptului de gat din reprezentarea antropomorfa a lui Dumnezeu, cercetatorii au descoperit ca se formeaza imaginea maduvei spinarii si a tulpinii creierului. Sa fie oare tavanul Capelei Sixtine un puzzle de 500 de ani, care doar acum incepe sa se descopere lumii? Ce vroia Michelangelo sa spuna atunci cand, in imaginea lui Dumnezeu, a pictat cutia vocala de la gat ca o tulpina de creier? Este aceasta un sacrilegiu sau un omagiu? Ca sa termine plafonul Capelei Sixtine i-au trebuit patru ani si cand a inceput pictarea capelei, el a luat-o dinspre est spre vest, incepand de la intrarea in capela si terminand deasupra altarului. Ultima scena pe care a pictat-o a fost scena Separarii de catre Dumnezeu a luminii de intuneric, adica tocmai cea la care facem referire in articol, unde se presupune ca a pictat, deasupra altarului, tulpina creierului, ochii si nervii optici in forma gatului lui Dumnezeu.

De mult timp criticii de arta si istoricii s-au mirat, in fresca aceasta, de iregularitatile anatomice neobisnuite ale gatului din reprezentarea lui Dumnezeu, precum si a umbrelor puse invers. Chipurile din fresca sunt luminate diagonal, de jos inspre stanga, dar gatul, evidentiat (inseninat) de parca ar fi pus in lumina reflectoarelor, este luminat drept si usor spre dreapta. Cum se poate impaca gandul ca cel mai mare anatomist si portretist sa fie asa de neindemanatic in reprezentarea lui Dumnezeu tocmai deasupra altarului? Cei doi cercetatori afirma ca nu este vorba de o pura intamplare sau neindemanare din partea artistului, ci mai degraba e vorba de un mesaj codificat. Ei mai spun ca in nicio alta reprezentare anatomica Michelangelo nu a facut gatul asa cum este el pictat pe tavanul Capelei Sixtine, ci de fiecare data gaturile erau pictate perfect dpdv anatomic. Daca se suprapune imaginea anatomica a creierului uman peste fresca in cauza a lui Michelangelo se pot observa multe linii si contururi asemanatoare.

Mai este ceva neobisnuit la aceasta fresca. Roba lui Dumnezeu se unduie intr-un mod ciudat atunci cand acopera centrul pieptului. Nicaieri nu mai este reprezentata asa, ea dand impresia ca desparte in mod egal in doua parti pieptul. Cercetatorii spun ca aceasta seamana cu maduva spinarii care leaga creierul de coloana. Cand aceasta ajunge la gat face niste bucle care seamana cu nervii optici de la cei doi ochi, asa cum Leonardo da Vinci i-a ilustrat in 1487. Michelangelo era contemporan cu Leonardo si fiecare dintre ei se familiarizase cu munca celuilalt. Sunt oare acestea mesaje secrete sau e vorba de un test Rorshach, in care fiecare om in parte ii da o interpretare personala imaginii? Michelangelo a mai pictat si alte organe pe tavan, confrom studiilor specialistilor, cum ar fi de exemplu rinichii, acesta fiind familiarizati cu ei, deoarece suferea de pietre la rinichi.

Sa fie vorba, asadar, in scena Separarii de catre Dumnezeu a luminii de intuneric, de un comentariu artistic asupra conflictului dintre religie si stiinta?… prentu ca atunci era epoca cand monahul Copernic a fost denuntat de catre Biserica, deoarece a teoretizat faptul ca pamantul se invarte in jurul soarelui si nu invers. Era perioada in care autoritatea Bisericii Catolice se lupta cu rezultatele experimentelor stiintifice, si, de asemenea, era perioada de conflicte intense dintre protestanti si catolici. Nu e niciun secret ca relatia lui Michelangelo cu Biserica Catolica devenise tensionata. Artistul era un om simplu, dar incepuse sa deteste opulenta si coruptia din Biserica Catolica. In mai multe  locuri ale operei sale artistice el si-a facut autoportretul, infatisandu-se in general ca un om torturat. Astfel, a dat propria lui fata chipului  Sfantului Bartolomeu, infatisat la Judecata de Apoi la picioarele Mantuitorului si purtand in mana lui stanga propria-i piele (aluzie la martiriul sfantului, care a fost jupuit de viu). A doua reprezentare a chipului sau se regaseste in scena decapitarii lui Holofern, dupa ce Iudita l-a sedus.

Michelangelo a fost o persoana evlavioasa, dar mai tarziu a dezvoltat o credinta in spiritualism, pentru care a si fost condamnat de papa Paul al IV-lea. Principala doctrina a spritualismului era aceea ca Dumnezeu poate fi abordat in mod direct, nemijlocit, fara ajutorul Bisericii. Cand papa Paul al IV-lea a incercat sa interpreteze scena Judecatii de Apoi a lui Michelangelo, pictata de acesta la 20 de ani de la terminarea tavanului Capelei Sixtine, a considerat-o defaimatoarea la adresa Bisericii Catolice, deoarece Iisus si cei din jurul lui erau pictati stand in dialog direct cu Dumnezeu, fara sa mai aiba nevoie de ajutorul Bisericii. Papa a suspendat atunci pensia lui Michelangelo si a pus sa fie pictate frunze de smochini peste nudurile pictate in fresca. Conform dorintei lui Michelangelo, trupul acestuia nu a fost ingropat in pamantul Vaticanului, ci tocmai intr-un mormant la Florenta.

Poate că picturile lui Michelangelo din Capela Sixtină nu arată că Dumnezeu îi dă inteligenţă lui Adam, ci că inteligenţa umana, observaţia şi organul care le face posibile, sunt conduse direct de catre Dumnezeu, fara ajutorul Bisericii [Catolice]. Exista insa loc de mai multe interpretari, pe care cu timpul noile descoperiri le vor deslusi. Poate ca nu o sa aflam niciodata adevarul, dar un lucru este cert: in scena Separarii de catre Dumnezeu a luminii de intuneric maiestria lui  Michelangelo reuseste sa imbine lumea artei, religiei, stiintei si credintei intr-o opera de arta provocatoare si coplesitoare, care ar putea fi si o oglinda”.

trad. dan.camen.

sursa>

http://www.scientificamerican.com/blog/post.cfm?id=michelangelos-secret-message-in-the-2010-05-26

foto>

http://www.backtoclassics.com/images/pics/michelangelo/

michelangelo_sistinechapelseparationoflightfromdarknessdetail.jpg

http://www.backtoclassics.com/images/pics/michelangelo/

michelangelo_sistinechapelseparationoflightfromdarknesswithignudiandmedallions.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/

0c/Creation_of_Adam_Michelangelo.jpg

http://www.flickr.com/photos/smoel/3721821516/sizes/o/

http://www.lifeinitaly.com/files/imagecache/large/Michelangelo-Buonarroti.jpg

'Arhim. Ioanichie Balan

Calugarul

Iubite frate muritor,
De vei vedea un calator
Cu hainele cernite , singurel
Descult, flamand
Si insetat
Te rog sa ai mila de el
Ca poate-I un calugar!
De intanlesti la vre-o rascruce
Un om strain, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva in lume…
De-l vezi mereu
Oftand din greu
Sa nu-l intrebi atunci de nume,
Ca poate-I un calugar!
De vei vedea trecand prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traista goala in mana lui
Te rog acum
Sa-I iesi in drum
Si un cuvant mai bun sa-I spui
Ca poate-I un calugar!
Sau cand e frig si ploua afara
De vei vedea ca asteapta-n gara
Un calator infrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist si-ngandurat
Ca poate-I un calugar!
De vei vedea in multe randuri
Un om la munca stand pe ganduri
Privind cu ochi-n departare,
Mereu tacut
Si abatut
Nu-l intreba ce cata-n zare,
Ca poate-I un calugar!
Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, daca tu vei intanli
Un om in lume fara rost
Ce plange-ades
Neinteles .
Sa stii iubitul meu c-a fost
In viata lui calugar
C-acela care a trait
Si-n manastire-a-mbatranit,
Orice I-ai spune si I-ai da
Sa nu socoti
Ca o sa poti
Sa-I schimbi cumva inima sa,
Ca el e tot calugar!
De-I vei canta de bucurie
De asta el nu vrea sa stie
De jale de ii vei canta,
El tot mereu
Oftand din greu
Plangand incet va suspina
Cu lacrimi de calugar!
Deci nu cata sa-I mangai plansul,
Ci roagate si tu cu dansul,
Caci el de-atata pribegie,
De toti uitat
Si-ndepartat
Va suspina dupa pustie
Caci este tot calugar!
Iar daca lumea-l va-nsela,
Tu frate nu te bucura,
Nici sa vorbesti de el oricui,
Caci el oricand
Mustrat de gand,
Se va scula din calea lui
Caci incai tot calugar!
Iar daca va imbratatnii
Si-n lume frate , va muri,
Sa-l pui atunci intr-un mormant,
Si nimanui
Sa nu mai spui
Ca sub acest strain pamant
Se afla un calugar!Arhim. Ioanichie Balan


  Predici la praznice împărăteşti,

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt [1]

[O predică inspirată, plină de Duh, pe care am socotit să o las nesubliniată, fiindcă dacă aş fi însemnat-o, atunci ar fi trebuit s-o subliniez în întregime... - dan.camen.]

“Nu mă lepăda de la faţa Ta şi duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalm 50, 12)

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Iubiţi credincioşi,

Puţină întristare şi iarăşi bucurie. Puţină tăcere şi iarăşi cuvânt de laudă. Puţină linişte şi iarăşi glas de bucurie. Iarăşi prăznuire pe pământ, iarăşi veselie, iarăşi podoabă de sărbătoare, iarăşi dangăt de clopote, iarăşi bucurie a creştinătăţii.

Cât de mari sunt tainele lui Dumnezeu şi cât de nepătrunse judecăţile Lui! Cât de mare este mila Lui spre noi! Să nu se tânguiască deci pământul, să nu se întristeze omul, căci multor taine l-a făcut părtaş şi din toate l-a împărtăşit Atotmilostivul Dumnezeu.

Ieri S-a înălţat la ceruri Fiul, azi S-a pogorât pe pământ Duhul Sfânt. Ieri Iisus Hristos ca un Dumnezeu S-a suit întru strigare şi în glas de trâmbiţe (Psalm 46, 5), azi Preasfântul Duh S-a coborât în chip de limbi de foc ca o suflare de vifor ce vine repede (Fapte 2, 2). Ieri Fiul a intrat întru slava Sa, azi Duhul Sfânt Şi-a arătat slava.

Prăznuire în cer, prăznuire pe pământ, cântare de îngeri, trâmbiţe de arhangheli, mirare de heruvimi, înnoire pe pământ şi mirare în cer. Iarăşi îngerii văd lucruri minunate, iarăşi trâmbiţele lor sună şi umplu de bucurie şi cerul şi pământul. Cărbunele dumnezeirii pe tron de serafimi Se aşează, iar văpaia Duhului în inimi de pescari Se odihneşte. Soarele se înalţă, dar lumina lui la noi se întoarce. Luceafărul dimineţii peste ceruri Se suie, iar raza Lui la noi rămâne. Iisus Hristos Se suie la Tatăl, iar Sfântul Duh Se trimite la oameni.

Cât sunt de mari minunile lui Dumnezeu! Fiul trup S-a făcut, iar Duhul porumbel S-a văzut! Fiul în pântece de Fecioară S-a sălăşluit, iar Duhul în inimă de creştin Se sălăşluieşte. Fiul petrece cu trupul puţini ani cu noi pe pământ, iar Sfântul Duh cu noi petrece în veac. Fiul în taină a venit, iar Duhul în văzul lumii S-a arătat. Fiul în iesle de dobitoace Se culcă, iar focul Duhului pe tronul inimii Se aşează. Fiul S-a făcut Mucenic pentru om, iar Duhul Sfânt ne face pe noi mucenici pentru Hristos. Fiul ne-a vestit Cuvântul vieţii, Duhul Sfânt ne tâlcuieşte înţelesul Lui. Fiul ne-a adus tainele, Duhul Sfânt ne descoperă adâncul lor. Fiul seamănă sămânţa cea bună, iar roua Duhului o face să răsară. Semănătorul puţină arătură face şi numai într-un loc aruncă sămânţa, iar văpaia Sfântului Duh, prin Sfinţii Apostoli, toată lumea cu plugul cuvântului o răscoleşte şi sămânţa Evangheliei o înmulţeşte.

Cât de mari şi preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu!

Hristos este făgăduit omului de Tatăl, iar Duhul Sfânt arată prin prooroci vremea întrupării. Fiul este vestit Fecioarei, iar Duhul Sfânt săvârşeşte taina. Fiul în peşteră Se naşte, iar Duhul Sfânt pe îngeri şi pe păstori îi învaţă să cânte. Fiul ca prunc în Egipt Se coboară, iar Duhul Sfânt pe cale Îl umbreşte. Fiul în Iordan Se botează, iar Duhul Sfânt peste El Se odihneşte. Fiul la propovăduire iese, iar Duhul Sfânt peste El rămâne (Isaia 61, 1). Fiul învaţă adevărul, iar Sfântul Duh îl întăreşte cu minuni. Fiul este răstignit de oameni, iar Duhul Sfânt lângă cruce Îl păzeşte. Fiul în mormânt Se pune, iar Duhul Sfânt lângă piatră veghează. Cerul se tulbură, zidirea se întristează, catapeteasma se rupe, iar Duhul Sfânt pe morţi îi înviază (Mt. 27, 52). Piatra se dă în lături, Hristos înviază, iar Duhul Sfânt pe toate le umple de lumină.

Iisus Hristos deci răscumpără pe om, iar Duhul Sfânt desăvârşeşte taina mântuirii. Iar după înviere, Fiul cu linişte la ceruri Se înalţă, iar Duhul Sfânt, ca un vifor ce vine repede, pe pământ Se revarsă. Uşile cele închise se deschid, pescarii devin Apostoli, cei fricoşi se îmbărbătează, inimile cred, minţile se luminează, limbile propovăduiesc fără teamă, paşii solilor pornesc la drum, Cuvântul vieţii cu tărie se vesteşte, uliţele se umplu iarăşi de freamăt, Ierusalimul din nou se cutremură, arhiereii se mânie pe pescari, bătrânii se întristează pe galileeni, cărturarii iarăşi vor să facă sfat, templul iarăşi tresare.

Dar pentru ce se tulbură Ierusalimul şi arhiereii şi bătrânii şi cărturarii şi templul lui Solomon?

Pentru că astăzi se împlineşte sorocul făgăduinţei. Astăzi Se coboară pe pământ Duhul Sfânt, Mângâietorul, în chip de limbi de foc. Astăzi cerul din nou se deşartă pe pământ. Astăzi văpaia Duhului Se revarsă peste tot ca o lumină de foc. Astăzi pescarii galileeni devin apostolii lumii. Astăzi tainele credinţei se desluşesc, crucea se înalţă, Biserica se întemeiază, sămânţa cuvântului se seamănă, neamurile se apropie, păgânii se îmblânzesc, străinii se întorc, cei pierduţi se află, copiii iarăşi vin acasă.

Astăzi neamurile devin popor ales. Astăzi zeii lumii se sfărâmă, capiştile se dărâmă, orbii văd lumina vieţii, cezarii aud de Hristos, înţelepţii vor să audă pe pescari. Atena şi Roma se smeresc. Astăzi cuvântul vieţii se grăieşte de pe case şi toţi ascultă, toţi cred, toţi se bucură cu bucurie mare. Numai Ierusalimul singur se tulbură din nou? S-a tulburat când S-a născut Hristos în Betleem (Mt. 2, 3). S-a tulburat când a înviat Iisus din morţi şi căuta cu arginţi să-şi acopere uciderea sa (Mt. 28, 12). S-a tulburat şi acum când S-a coborât peste apostoli Preasfântul Duh. De ce s-a tulburat? Pentru că el nu mai vrea să audă de Hristos. Pentru că se ruşinează de ceea ce a făcut. Se ruşinează, dar nu se smereşte. Se tulbură, dar nu crede. Se mânie, dar în zadar se aprinde.

Toţi ascultă pe pescarii lumii, numai Ierusalimul se tulbură, evreii se îndoiesc, numai templul rămâne necredincios. Cei vestiţi în cuvinte de hulă, iarăşi hulesc, iarăşi împotrivă grăiesc: Au nu sunt aceştia ce grăiesc toţi galileeni? Cine i-a învăţat pe ei atâtea limbi, ca să grăiască pe înţelesul tuturor măririle lui Dumnezeu (Fapte 2, 7-11).

Toate marginile lumii cred, iar fiii lui Israel se spăimântă şi se miră zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? (Fapte, 2, 12). Toţi ascultă pe Petru grăind, iar ei în bătaie de joc zic până în ziua de astăzi: Că sunt plini de must (Fapte 2, 13). Dar mustul fierbe şi vin nou se face. Adierea vântului se porneşte şi vifor mare devine. Scânteia cea mică se aţâţă şi văpaie de foc se face. Izvorul cel mic se porneşte şi şuvoi de apă iute ajunge. Cine dar va opri mustul să nu fiarbă, vântul să nu sufle, scânteia să nu se aprindă sau izvorul de apă să nu curgă în vale? Cine va putea să oprească pe Duhul Sfânt să nu vină pe pământ? Sau pe Petru să nu grăiască şi pe Pavel să nu propovăduiască?

Ierusalimul se tulbură, dar în zadar se tulbură. De acum este prea târziu. Umbra Legii vechi apune şi o altă lege se vesteşte. Vinul cel vechi se sfârşeşte şi altul nou în vase de lut se toarnă. Bătrânul templu se părăseşte şi alături de el Biserica nouă şi veşnică se înalţă. Biserică vie, biserică măreaţă, aleasă şi frumoasă – Biserica Creştină!

De acum în zadar se mânie Sionul. Cât de preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu! Ce lucruri minunate s-au petrecut astăzi în Ierusalim! Că deodată s-au întâlnit faţă în faţă două biserici, două praznice, două legi, două feluri de credincioşi. O biserică care se dărâmă şi alta care acum răsare. Un praznic care încetează şi altul care acum se întemeiază. O lege care se lasă şi alta care cu văpaie de foc se scrie.

De astăzi praznicul Legii vechi se părăseşte şi Rusaliile creştinătăţii se împodobesc. Tulburările Ierusalimului se potolesc şi bucuriile Sionului nou cuprind pământul. Ultimii farisei se risipesc şi primii creştini se întâlnesc. Ultimii cărturari adorm şi primii apostoli pornesc la propovăduire. Ultimele întristări de astăzi mor şi primele bucurii acum se nasc.

Cât de mari sunt isprăvile Duhului Sfânt! Căci astăzi toate cu foc se botează, toate se schimbă, toate se înnoiesc, toate din nou se nasc. Şi la această mare transformare a lumii contribuie şi Dumnezeu şi omul, şi cerul şi pământul, şi Duhul şi materia. Dumnezeu dă Duhul şi omul dă inima. Dumnezeu aţâţă focul şi omul suflă văpaia. Dumnezeu dă vinul şi omul dă vasul.

Pământul dă apa, Cerul dă pe Duhul Sfânt. Lumea dă pescarii, Dumnezeu darul apostoliei. Omul dă mintea, iar Dumnezeu revarsă peste ea Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Omul dă inima şi Dumnezeu o umple pe ea de Duhul temerii de Dumnezeu. Omul dă voinţa, iar Dumnezeu pogoară asupra lui Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe (Isaia 11, 2-3). Omul dă tot ce are, Dumnezeu îi dă ceea ce îi lipseşte. Omul dă tot ce poate, Dumnezeu îi dă ceea ce nu poate avea – pe Duhul Său cel Sfânt. Omul dă pe cele de jos, Tatăl aduce pe cele de sus. Şi astfel taina se săvârşeşte, minunea se împlineşte, Mângâietorul vine pe pământ, apostolii lucrează, lumea se înnoieşte, Biserica se întemeiază, toate se schimbă, toate se îmbracă în lumina lui Hristos, care luminează tuturor.

Iubiţi credincioşi,

Dar ce este Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este al treilea Ipostas, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, care purcede din Tatăl, Se odihneşte în Fiul şi prin El ni se face cunoscut şi nouă, oamenilor. Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu, care împodobeşte toate cele de sus şi cele de jos. El este pretutindeni şi pe toate le împlineşte.

Duhul Sfânt este Văpaia care aprinde inimile, Lumina care luminează ochii, Dulceaţa care mângâie auzul, Înţelepciunea care umple toată mintea. Duhul sfânt este Puterea care ne întăreşte, Tăria care ne îmbărbătează, Pâinea care ne hrăneşte sufletele, Izvorul care ne adapă, Făclia care ne călăuzeşte, Veşmântul care ne acoperă. Duhul Sfânt este Apa cea vie, Comoara cea nefurată, Mărgăritarul cel de taină, Izvorul care dă viaţă tuturor. Duhul Sfânt este Vântul care adie în lume, Norul care rourează, Căldura care face să crească toate. Duhul Sfânt este Sufletul Bisericii, nădejdea mântuirii noastre, adâncul înţelepciunii, bărbăţia apostolilor, curajul mucenicilor, bucuria cuvioşilor, mângâierea mamelor, tăria soţilor, veselia pruncilor, frumuseţea fecioarelor, podoaba călugărilor.

Iar de voiţi să ştiţi şi cum lucrează El în lume, ascultaţi: Duhul Sfânt face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Lui pară de foc (Psalm 103, 5). Duhul Sfânt umple de foc arzător pe serafimi şi de ochi mulţi pe heruvimi. El vesteşte taine negrăite arhanghelilor. El a trimis pe Gavriil la Fecioara Maria în Nazaret. El a insuflat pe prooroci, El a dat pocăinţă lui David şi înţelepciune lui Solomon. El vesteşte cele neştiute şi arată pe cele viitoare. Duhul Sfânt face din pescari Apostoli, din păgâni face creştini, din fricoşi alege mucenici, dintre cei slabi pe cuvioşi, din împăraţi face cerşetori şi din cei săraci ridică împăraţi, din capişti ruinate înalţă biserici măreţe, din oameni simpli alege prooroci şi preoţi.

Duhul Sfânt zideşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate cele văzute şi cele nevăzute.

Duhul Sfânt sfinţeşte toate, şi cerul şi pământul şi cele de sus şi cele de jos şi cele dedesubt. El sfinţeşte pe îngeri în cer şi pe preoţi pe pământ. El umple de dar pe arhierei şi Se revarsă prin mâinile lor. El sfinţeşte şi alege pe duhovnici, El sfinţeşte Preacuratele Taine, la Sfânta Liturghie, El sfinţeşte agheasma, untdelemnul, bisericile, casele, icoanele, roadele câmpului, veşmintele, vasele, izvoarele. El umple toate de sfinţenie şi binecuvântare.

Duhul Sfânt curăţeşte şi vindecă toate. El leagă şi dezleagă păcatele oamenilor. El curăţeşte inimile de patimi, trupurile le vindecă de boli, văzduhul, pământul şi casele le izbăveşte de diavoli, mintea o fereşte de uitare, conştiinţa de împietrire. El vindecă boli nevindecate, El alină dureri nepotolite, suspinuri neştiute, răni greu de vindecat. El arde toată întinăciunea.

Duhul Sfânt împodobeşte toate. Şi ochii cu lacrimi, şi trupul cu frumuseţe, şi inimile cu frică de Dumnezeu, şi mintea cu înţelepciune, şi conştiinţa cu remuşcare, şi sufletul cu dor de rai. El împodobeşte cerul cu îngeri, universul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu verdeaţă, munţii cu izvoare, natura întreagă cu flori, cu grâu, cu nenumărate feluri de vietăţi.

Duhul Sfânt păzeşte toate. Şi popoarele de războaie. Şi oamenii de ură şi de tot felul de păcate. El păzeşte aştrii cereşti şi sufletele omeneşti. El păzeşte casele de dezbinare, trupurile de boli, sufletele de diavoli. Peste tot rânduieşte îngeri păzitori.

Duhul Sfânt dă celor mari milă, celor mici supunere, celor bolnavi răbdare. El dă mamelor dragoste spre copii şi copiilor iubire de părinţi. El dă creştinilor ascultare de Biserică. El dă bărbăţie mucenicilor, bucurie cuvioşilor, nădejde celor din ispite. El dă lacrimi ochilor, blândeţe inimilor, pricepere minţii, gingăşie sufletului, tărie trupului.

Duhul sfânt naşte, creşte, luminează, udă, spală, înţelepţeşte şi păzeşte. El acoperă ce este bun, arde ce este rău, taie ce este putred, mângâie inimi zdruncinate, adună suflete risipite. Toate le face, toate le creşte, toate le desăvârşeşte Duhul Sfânt.

Iubiţi credincioşi,

Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în lume. Duhul Sfânt este viaţa şi nădejdea mântuirii noastre. Fără de El niciun om nu poate fi creştin, nu poate dobândi viaţă veşnică. El Se dă fiecărui om la botez, prin taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. Ajutat de faptele cele bune ale creştinului, Duhul Sfânt creşte, Se înmulţeşte în inima lui, umplându-l de daruri dumnezeieşti. În mod deosebit Duhul Sfânt Se reînnoieşte în om prin pocăinţă adevărată, prin rugăciune şi mai ales prin primirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos.

Duhul Sfânt Se păzeşte în inima omului printr-o viaţă curată, fără de păcate, sporeşte prin smerenie, Se descoperă prin rugăciune, Se desăvârşeşte prin dumnezeiasca dragoste. El Se arată în noi prin darurile cele sufleteşti şi trupeşti, Se proslăveşte în noi prin minuni de taină, Se propovăduieşte de noi prin cuvânt viu şi printr-o viaţă duhovnicească.

Invers, Duhul Sfânt din noi Se întristează prin lucrarea păcatului, Se depărtează de inimile noastre prin deprinderea tuturor păcatelor de moarte şi mai ales ale desfrânării şi mândriei. Se retrage de tot din inimile noastre, prin necredinţă, hulă şi deznădejde, de care să ne păzească darul Preasfântului Duh.

Creştinul ce are în el văpaia Duhului Sfânt, îşi păzeşte cu sfinţenie cele cinci simţuri ca să nu greşească lui Dumnezeu. El îşi păzeşte limba să nu osândească, ochii să nu vadă cele deşarte, urechile să nu audă cele rele, gândurile să nu poftească cele necuvioase, trupul să nu se aprindă de cele necurate, sufletul – comoara cea mai de preţ – să nu i se fure de vrăjmaşi.

Iar creştinul cel leneş, uşor slăbeşte în ispite, alunecă degrabă, îşi face trupul casă a desfrânării, se umple de patimi, pierde darul Duhului Sfânt, ajunge rob al diavolului şi, de nu se va pocăi, îşi pierde sufletul său.

Creştinul care face voia lui Dumnezeu, nu este singur, căci poartă pe Duhul Sfânt în inima lui. În toate este mulţumit, oricând are pace în suflet, de nimic nu se teme, pe toţi îi iubeşte. El este un înger în trup, căci Duhul Sfânt trăieşte în el. El este un apostol, căci nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru binele altora. El trăieşte pentru a-L slăvi pe Hristos, pentru a vesti tuturor măririle lui Dumnezeu, pentru a sluji Biserica, pentru a folosi pe aproapele. El trăieşte deci în inima fraţilor lui. Fericit este un asemenea creştin plin de Duhul Sfânt şi de putere, căci va petrece cu Hristos în veac. Iar cel păcătos să se teamă de munci şi cât mai are vreme să se pocăiască.

Spre încheiere, vă rog încă o dată, fraţilor, să nu întristăm pe Duhul Sfânt care petrece în noi, prin păcate, prin desfrânări, prin ură, beţii, certuri, pofte de tot felul, căci Duhul sfânt Se roagă pentru mântuirea noastră cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26). Ci mai degrabă să-L bucurăm cu faptele noastre cele bune.

Nimeni să nu mai zacă în întuneric, căci lumina din cer a venit. Nimeni să nu se socotească sărman pe pământ. Căci Duhul Sfânt la noi S-a pogorât. Nimeni să nu se simtă orfan, căci astăzi Biserica lui Hristos ne-a înfiat.

Iar de ne simţim încă sărmani, răi, părăsiţi de mângâierea Domnului ceresc, să ne pocăim mult, să primim mai des Preacuratele Taine ale lui Hristos, să ne iertăm, să ne unim, să ne iubim unul pe altul mai mult şi, adunându-ne cu toţii la sfintele biserici, aşa să ne rugăm din suflet: “Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin!

---

[1]  Predică extrasă din cartea: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Predici la praznice împărăteşti, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2008, pp. 28-38

Cântece crestine I

AL MEU ESTI, IISUSE!
1.Al meu esti, Iisuse; ce mult Te iubesc!
A lumii placere eu n-o mai doresc.
Tu esti Salvatorul si Te pretuiesc,
De-acum, o, Iisuse, nespus Te iubesc!
2.Ca sa ma rascumperi pe cruce-ai murit,
Si spinii-a Ta frunte adânc au ranit.
Întâi m-ai iubit Tu, în veci Te slavesc,
De-acum, o, Iisuse, nespus Te iubesc!
3.În viata si-n moarte, Iisus, Te doresc;
Slavesc al Tau Nume atât cât traiesc.
Sudorile mortii când ma coplesesc,
Voi zice: Iisuse, si-acum Te iubesc!
4.În fata maririi, la tronul de sus,
Uita-voi de jalea ce-n urma-a apus.
Cununa de slava atunci o primesc,
Si vesel voi spune: Iisus, Te iubesc!
 
O LAUDA MAI ÎNFOCATA
1. O lauda mai înfocata
Aprinde-n mine, Doamne, iar,
Si prin trairea mea curata
Sa Te înalt mai sus, mai clar.
R: Laudat, laudat,
Fie Numele Tau laudat;
Domnul meu minunat,
Fii în veci, fii în veci laudat.
2. Nimic din lumea pamânteasca
Nu-mi poate pune stavilar,
Ca printr-o viata mai cereasca
Sa Te înalt mai sus, mai clar.
3. Mai hotarât pe-a cruci cale
Vreau sa pasesc oricând prin har;
Chiar si pe munte si în vale,
Sa Te înalt mai sus, mai clar.
4. Cu jarul dragostei din Tine
Sa-mi umpli-al inimii altar,
Si prin cântari de viata pline
Sa Te înalt mai sus, mai clar.
5. Fii binecuvântat, Parinte,
Ocean de har cu nehotar!
Vreau c-o traire mai fierbinte
Sa Te înalt mai sus, mai clar.
IISUSE DULCE
1. Iisuse dulce, mult Te iubesc,
Mai mult ca toate Te pretuiesc;
La pieptul Tau sfânt pace-am gasit,
Numai la Tine sunt fericit!
R: Iisuse dulce, mult Te iubesc,
Mai mult ca toate Te pretuiesc!
2. Iisuse dulce, mult Te iubesc,
În orice clipa eu Te doresc;
Lumea-i amara si-n lupta grea
Alerg la Tine, scaparea mea!
3. O, Doamne, Tu ma ierti când gresesc,
Rana mi-o legi când iar ma lovesc;
Mântuitorul meu mult iubit,
Cu Tine-n veci stiu ca sunt unit!
4. Umple-ma, Doamne, cu Duhul Sfânt,
Ca sa traiesc prin al Tau Cuvânt;
Sa Te glorific Iisuse as vrea
În viata,-n moarte si-n slava Ta!
TU NE-ADUCI DIMINEATA ZORII
1. Tu ne-aduci dimineata zorii,
Raza Ta-ndeparteaza norii;
Vrem, Iisuse, în inima rece
Sa patrunda lumina Ta dulce,
Sa stralucesti! Sa stralucesti!
R: Sa stralucesti! Raza Ta sa strabata lumea,
Cu duhul Tau sa ne-aprinzi inima!
Peste pamânt adevarul cel sfânt revarsa,
Dragostea Ta sa domneasca etern!
2. Fericire avem în Tine,
Bucurie si în suspine,
Tu, Iisuse, esti candela noastra,
Ne conduci catre zarea albastra,
Tu stralucesti! Tu stralucesti!
ESTI NECUPRINS
1. Esti necuprins si sfânt ca nimeni altul
Si totusi ne iubesti din vesnicii.
În Tine n-am gasit nicicând schimbare;
Ai fost, vei fi si esti în veci de veci.
R: O, Doamne, mare esti, mare e mila Ta
Ce-asupra noastra mereu o reversi.
Iubirea Ta simtim pe-a noastra cale,
În Tine am gasit un adapost.
2. Si zori, si-amiaz` de zi, si-amurg, si noapte,
Si cerul înstelat Te lauda,
În susur de izvor, în cânt de pasari,
În toate simt si vad iubirea Ta.
3. Esti necuprins si sfânt, plin de-ndurare,
Iertare sa primesc la Tine vin.
Tarie n-am, sunt slab, Tu sa-mi fii sprijin,
Viata mi-o poti schimba în cer senin.
SFÂNT E, SFÂNT E, SFÂNT E DUMNEZEU!
1. Sfânt e, sfânt e, sfânt e Dumnezeu!
Vesnic popoare, dati-I onoare!
Munti si mare va cutremurati,
Si voi dealuri strigati-I: Amin!
Ce milostiv si atotputernic
Este Iehova, slavitul Domn!
Sfânt e, sfânt e, sfânt e Dumnezeu,
Si voi, dealuri, strigati-I: Amin!
2. Lauda, cinste Domnului sa dati
Voi, slujitori sfinti, vestea sa duceti,
Focul sfânt al Duhului purtati,
Si iubirea-n inimi aprindeti!
Laudati-L îngeri mari si puternici,
Fara de numar Lui va-nchinati.
Sfânt e, sfânt e, sfânt e Dumnezeu,
Si voi, dealuri, strigati-I: Amin!
3. Sfânt e, sfânt e si va fi în veci;
Hristos e Domnul, nu este altul;
Cu al Sau brat în veci biruitor
El zdrobeste moartea si iadul.
Iar la-nviere, la înaltare,
În stralucire Îi vom cânta:
Sfânt e, sfânt e, sfânt e Dumnezeu,
Si voi, dealuri, strigati-I: Amin!
SFÂNT E, SFÂNT SI MARE
1. Sfânt e, sfânt si mare, sfânt e Dumnezeu,
Sfânt e, sfânt si mare, sfânt va fi mereu.
Început nu are, e din vesnicii,
E far` de hotare, vesnic El va fi.
2. Sfânt e, sfânt si mare, sfânt e Dumnezeu,
Sfânt e, sfânt si mare, sfânt va fi mereu.
Dragoste-ndurare e fiinta Sa,
Sfânte, sfânt si mare, vesnic El va sta.
EL E DOMN!
1. El e Domn, El e Domn,
El din morti a înviat si este Domn!
Toti se vor pleca, vor marturisi:
“Iisus Hristos e Domn”!
2. El e Domn, El e Domn,
El la cer s-a înaltat si este Domn!
Toti se vor pleca, vor marturisi:
“Iisus Hristos e Domn”!
3. El e Domn, El e Domn,
El cu slava va veni, caci este Domn!
Toti se vor pleca, vor marturisi:
“Iisus Hristos e Domn”!
GLORIE!
Glorie, vesnica glorie!
Maiestate, Tu esti al nostru-mparat!
Glorie, pace si dragoste
Din tronul Tau, Iisuse scump,
S-au revarsat!
Înaltam numele Tau, slavit Iisuse,
Ne-nchinam, Te onoram
Ca Rege etern!
Glorie, Mântuitorule,
Tu ai murit, ne-ai izbavit,
Fii proslavit!
Înaltam numele Tau, slavit Iisuse,
Ne-nchinam, Te onoram
Ca Rege etern!
Glorie, Mântuitorule,
Tu ai murit ,ne-ai izbavit,
Fii proslavit!
SLAVIT SA FIE DUMNEZEU!
1.Slavit sa fie Dumnezeu, al lumii Împarat,
El ne-a dat prin Fiul Sau scapare de pacat.
R: Slava sa-I cântati, voi, copiii Lui,
Laudati-I numele sfânt!
Slava sa-I cântati, voi, copiii Lui,
Laudati-I numele sfânt!
2.Iisus e vesnic preamarit de îngeri sus în ceruri,
Glorios va locui la dreapta Tatalui.
3.Mântuitor si prieten bun, El ne-a adus iertarea,
Jertfa Sa ne-a ridicat din starea de pacat.
4.Iisus e Sfetnic, Minunat, Parinte-al vesniciei,
Domn al pacii, Salvator ce va domni în veci.
IISUS E DOMN AL DOMNILOR
1. Iisus e Domn al domnilor si Rege-al regilor,
Imnuri de slava înaltati si Lui va închinati!
R: Cu toti sa Îi cântam, pe Domnul Sa-L laudam
Ca ne-a iubit si ne-a iertat si în cer locas ne-a dat
Al nostru Împarat!
2. Moartea si iadul le-a învins pe cruce când S-a stins,
De la pierzare ne-a scapat si viata El ne-a dat.
3. Voi ,însetatilor, veniti, din apa sa sorbiti,
Doar în Iisus gasiti izvor de viata datator!
4. Tu ,chinuit de-al tau pacat, de vrei sa fii scapat,
La crucea lui Iisus sa vii, iertare vei primi!
O CÂNTARE DE MARIRE
1.O cântare de marire am în inima mereu
De când L-am gasit pe Iisus la Calvar;
El a dat odihna sfânta, pace sufletului meu
Si sunt liber, fericit prin al Sau har.
R: Cânt din toata inima cântarea
Plina de nespuse bucurii.
Mai frumos nici îngerii nu cânta,
Ca acei din valea plângerii.
2.Cât de mult doream sa aflu drumul cel adevarat,
Cineva sa-mi ia pacatul dureros;
Am aflat ca El osânda la Golgota a purtat,
Si-am venit atunci la cruce bucuros;
3.Câta frica si-ntuneric pe cararea mea erau
Când umblam ratacitor, fara Iisus;
Am adus la El povara si de-atunci în viata mea
Bucuria si lumina au patruns.
4.Merg spre casa unde vesnic fericirea voi gusta,
Spre eternul, stralucitul meu palat;
Fata-n fata în marire pe Iisus Îl voi vedea
Si cu sfintii-I voi da slava ne-ncetat!
NOI ÎL SLAVIM AZI PE HRISTOS!
1. Noi Îl slavim azi pe Hristos,
Caci El ne-a mântuit pe toti;
Cei ce în El nadajduiesc
Din inima Lui Îi servesc.
R: Cântam azi, cântam azi,
Cântam azi lauda Domnului,
El fie, El fie, El fie ne-ncetat cu noi.
2. O, sfânt Cuvânt al lui Hristos,
Ne fii si astazi de folos,
Patrunde-adânc în inima,
Ca nu-n zadar sa ascultam.
3. În veci de veci e bucuros
Cel ce-n sfânt sânge-al lui Hristos
E de pacate curatit
Si prin credinta mântuit.
SUNA HARFA LAUDEI MELE
1.Suna harfa laudei mele numai pentru D-zeu,
La nevoi si la durere “Aleluia” Îi cânt eu.
//:Toata viata cât traiesc pe Iisus Îl preamaresc.: //
2.A creat tot universul Domnul, prin al Sau Cuvânt
Pe bolnavi îi vindecase cât traise pe pamânt
//:Si pe mine m-a creat, mântuire-apoi mi-a dat.: //
3.Fericit e cine are pe Iisus în ajutor,
Cine Lui i se supune si Îi e ascultator.
//:Fie bine, fie rau, Domnul este scutul sau.: //
4.Aleluia! Aleluia! sa rasune ne-ncetat
Pâna Domnul vine-n slava, astfel cum a cuvântat.
//:Sa Îi cânte inima pâna când Îl va vedea.: //
E-O MINUNE
1. E-o minune când soarele-apune,
Minune din infinit;
Dar mai mare-i minunea din inima,
E minunea ca El m-a iubit!
R: Minunat e Domnul meu,
Mai minunat e El
Decât orice pe pamânt,
Minunat e Domnul sfânt!
2. E-o minune si vara si iarna
Si cerul înstelat;
Dar mai mare-i minunea din inima,
E minunea ca El m-a salvat!
3. E-o minune întreaga-mi faptura,
Minune din vesnicii;
Dar mai mare-i minunea din inima,
E minunea ca El va veni!
IISUS E DOMN!
1. Iisus e Domn, pamântu-ntreg se bucura,
Pe tronul sfânt El e’ naltat mai sus de toti,
El este Domn si Dumnezeu!
//:Marirea, gloria Îl împodobesc.: //
2. Iisus e Domn, tot universul freamata
Cât de maret El stapâneste din etern,
El este Domn si Dumnezeu!
//:Marirea, gloria Îl împodobesc.: //
3. Îl poti vedea stralucitor si minunat,
Chiar de-i lovit, ochii-I lucesc triumfator,
El este Domn si Dumnezeu!

radu gyr

 
Radu Demetrescu-Gyr s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975
 

http://www.radugyr.ro/index.php?menu=biografie

OFRANDA
Din luptele si-nfrângerile noastre
asternem trepte noilor destine,
o scara de margean peste dezastre,
sa urce pasii lumii care vine.
Din fiecare rana care doare,
din orice suferinta mai adânca,
armuri am pus pe piepturi viitoare
si spade-am pus în mâini ce nu sunt înca.
Iar dac-am plâns, din lacrima maiastra
rasare mângâierea de matase
pe care mâine altii au s-o lase
pe alte frunti ce cresc din fruntea noastra.
Si-atunci în noaptea zgurei si a zloatei
închidem lupta, lacrima si rana,
din daruirea noastra subterana
ne.om face pâine pentru foamea gloatei.
ÎNDEMN LA LUPTA
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.
Atunci când inima ta cânta,
ce-nseamna-n lupta-un brat înfrânt,
ce-ti pasa-n colb de-o spada frânta,
când te ridici c-un steag mai sfânt ?
Înfrânt nu esti atunci când sângeri
si nici când ochii-n lacrimi ti-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renuntarile la vis.
CREZUL
Puneti-mi lanturi si catuse
sa sune scrâsnetul hain
si mii de lacate la use,
eu cum am fost, asa ramân.
Surpati asupra-mi munti si ape,
puteti chiar sa ma spânzurati.
Cu grele, negre târnacoape,
credinta nu mi-o sfarâmati.
Târâti-ma, de vrti, sub santuri
si îngropati-mi trupul stins.
Eu simt ca Fat-Frumos, din lanturi
puteri adânci de neînvins.
Puteti sa napustiti tot iadul
ca sa ma frânga pâna-n miez.
Eu stau în viscole ca bradul
si tare, tare ca un crez.
CREZ
Cred într-unul Dumnezeu,
Tatal ziditorul,
dar mai cred si-n neamul meu,
înfratit cu dorul.
Cred în sfinti, dar si-n voinici,
cred în flori si-n cremeni,
caci tacutii mucenici
cu haiducii-s gemeni.
Dar mai cred ca într-o zi,
aspru, din furtuna,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mâna.
Si-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
caci prin sânge si prin fier
ne-om croi dreptate.
Cred într-unul Dumnezeu,
Tatal ziditorul,
ce-a-nfratit în neamul meu
sfântul crez cu dorul !
CAVALCADA
În freamat lung de mare treapat
pe armasari de-arama grea,
gonind s-ajunga pân la capat,
înalti, cu pumnul pe plasea,
atâtia trec si râd cum schioapat
în urma lor, pe gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea !
Galopul lor înghite poste,
potcoava sfarma cremenea,
sau scoala smârcuri sa ma-mposte
cu smoala-i putreda si rea,
caci m-au lasat la zeci de poste
în urma lor, pe gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea !
Nu-i poticneste-n drum nici sete,
nici rani nu-si spala la cismea,
nici muntii nu le stau perete.
Eu cad în fiece vâlcea,
las zdrente-n fiece scaete,
julit ma urc pe gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea !
Si cum merg cetele buimace
spre nicaieri, spre nimenea,
se-afunda goana în baltoace
si cade primul frânt din sa.
Pe lânga santu-n care zace
eu trec la pas cu gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea !
Si rând pe rând încep sa cada,
le suna zaua a tinichea,
eu n-am nici zale, n-am nici spada,
dar cred într-un crâmpei de stea ;
si-n timp ce corbii vin sa-i roada
târâs ma urc pe gloaba mea.
‘Naintea lor pe gloaba mea !
ARBORII
În brazi, în paltini, în stejari
eu am parinti si frati si neamuri.
Nu frunza tremura pe ramuri,
ci numai ochia adânci si mari.
Toti dacii de la radacina
ard în molizi, sub largi cununi.
Pe cer, cu vârfuri de goruni,
scriu uricarii, cu lumina.
În frasin, ca-ntr-un vechi altar,
slujeste înca un vladica.
În creanga dârza se ridica
o mâna aspra de plugar.
Iobagii cresc din razvratire
în fagi, alaturi de plaiesi.
Câte-un bunic, câte-un unches
aud în orice plop subtire.
Zugravi de vis ori octoih
soptesc prin scorburi catre seara,
lânga poeti care-naltara
din flacari lacrima de stih . . .
Si eu totuna cu strabunii
în cel de mâine, cel de azi,
voi murmura în ulmi si brazi,
cu toate fosnetele lunii.
POVESTE
Am avut un copil si-o nevastã
Acum o sutã, o mie de ani.
Auziti pãianjeni? Auziti sobolani?
Am avut un copil si-o nevastã.
Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pãmântesti diafane?
Innecuri, sfârsituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viatã odrasla, femeia.
Au trecut o sutã, cinci sute de ani,
s’au rupt muntii si-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.
Si în tãcerea lor scurt detunatã
un chip îmi zâmbeste si coase.
Din pat, douã mâini mici, somnoroase,
întinse, parcã mã fulgerã : “-Tatã!”
Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la’ntâmplare.
Aicea sunt : mã, ãla, un oarecare,
apoi cad iarãsi în bezne postume.
Dar ce-i ? S’a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?
Si suntem numai trei din toate ?
Viata-i de scrum si am rãmas în cetate
doar noi : vesnicia, celula si eu !…
De-as zãri mãcar o frânturã de stea!
Ce fiarã-i vesnicia, ce fiarã!
I-as cere sã-mi dea un capãt de sfoarã
si de milenii sã mã spânzur cu ea.
DON QUIJOTE
Mi-oi râcâi cu grija rugina de pe za
si-n pod gasi-voi sparta o chivara, m-auzi ?
I-oi drege buza stirbita la loc, din mucava
si o voi tine-n brate, timp lung cu ochii uzi.
Mi-oi ascuti de-o piatra, cu gând-n lume, lancea
si-o noapte astepta-voi în friguri zorii, când
mi-oi saruta mârtoaga pios pe botu-I blând
si coi porni alaturi cu soarele din Mancha.
În urma Sancho Pancha îsi va certa mereu,
proptindu-se-n câlcâie, magarul sau cuminte.
Va da din cap prostimea : -Este nebun ! Dar eu
voi merge numai cântec si numai vis-nainte !
hei, cine-o sa mai aiba vesmânt medieval
mai scump ca zaua-mi stearsa cu grija de rugina ?
Ca Rosinanta nimeni n-o sa mai aiba cal
Si nici un vis ca visu-mi sa arda de lumina . . .
Si totusi, huiduita-mi va fi armura-n drum
si nimeni cavalerul cel blând nu-l va-ntelege
cât e de trist în umbra castelelor de fum,
însângerat de pietre si vânat de ciomege.
Însetosat, hngiul nu-mi va întinde cana,
iar aripile morii mi-or rupe carnea, dar
m-o duce scutierul calare pe magar
si voi porni în lume sa-mi aflu castelana . . .
Iar când s-o rupe lancea bucati în araturi
si-o face idealul din mine carne vie,
atuncea cavalerul sa moara o sa vie
cu trupul catre vatra si gândul catre zari . . .
Întors sa mor alaturi de-o veche lumânare
voi auzi pe Sancho plângând si pe preot :
-Cum a putut sa-ncapa un vis atât de mare
în trupul asta firav si slab de Don Quijote ?
Mi-oi naluci atuncea ca am învins toti zmeii,
ca sunt biruitorul întregului pamânt ;
îmi va închide ochii, blând, mâna Dulcineii
si voi muri departe de morile de vânt . . .
MORMÂNTUL CÃPITANULUI
De-aici’nainte, vremea se mãsoarã
cu trudnicile tale oseminte,
si veacul care curge peste tarã
începe din cenusa ta fierbinte.
Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie,
ne tãmâiezi cu marea ta tãcere…
Mormântul tãu e numai înviere,
prin tine luminãm de vesnicie.
Prin tine bem, setosi, din Mântuire,
prin tine doar, ne-am curãtit de zgurã…
Izvor ne esti si cinã si zidire
si patrafir si cuminecãturã…
Esti azima pe care’n plâns o cere
inima noastrã pururea flãmândã.
Esti drumul nostru cãtre zãri de miere,
esti perna pentru tâmpla fumegândã…
Esti ruga Tãrii pentru biruintã,
mistria noastrã’n aur ferecatã,
dalta de foc înfiptã în credintã…
Mormântul tãu e viata noastrã toatã.
Venim lângã tãrâna ta iubitã,
si umbra ta, prin smirnã si balade,
ne-atinge cu plutirea ei sfintitã
si se preschimbã’n torte si în spade.
Cu duhul tãu -mireasmã de grãdinã-
ne miruim, sub zâmbet de icoane.
Culegem din mormântul tãu luminã
si ne spãlãm obrajii de prigoane.
Luãm un pumn de lut din groapa sfântã
si-l punem pe vechi rãni de închisoare;
si rãnile din noi tresar si cântã,
se fac medalii si zâmbesc în soare…
Dar de-or veni, cândva, cu pasi usarnici,
la groapa ta, miseii si viclenii,
si se vor bate’n piept cu pumni fãtarnici,
slãvind lumina sfintelor vedenii,
Mormântul tãu, gemând, sã se ridice
si duhul tãu, tâsnind din vesnicie,
într’un nãpraznic fulger sã despice
pângãritoarea lor nimicnicie !
MORTII
Pe sub fereastrã trec sicrie
cu trupuri reci de camarazi ;
trecurã ieri, trecurã azi,
numãrul lor cine-l mai stie?
Cãrutul tras de un ocnas
pe drumul plopilor îl duce;
nu sunt nici prapuri si nici cruce
si nici-o vamã prin oras.
Nici o logodnicã nu plânge
în urma mortului uitat,
ci din vãzduhu’nvolburat
o panã galbenã se frânge.
Noi stãm la geam, privim în zare
cum fâlfâie aripa mortii
si ne’ntrebãm : pe mâine, care
o sã-l atingã zarul sortii?
VOI N’ATI FOST CU NOI IN CELULE
Voi n’ati fost cu noi în celule
sã stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiarã, cu guri nesãtule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde sã urle,
strivit de cãtuse la glezne.
Voi n’ati plâns în palme, fierbinte,
strãpunsi de cutitul trãdãrii.
Sub cer fãrã stele, în drum spre morminte,
voi n’ati dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tãrii.
In cântec cu noi laolaltã
trecând printre umbre peretii,
voi n’ati cunoscut frumusetea înaltã
cum dorul irumpe, cum inima saltã
gonind dupã harfele vietii.
Ce-i munca de brate plãpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârtâie osul când frigul pãtrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n’aveti de unde
sã spuneti aproapelui vostru.
Voi nu stiti în crunta ‘nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se’nchid în zãvoare,
si’n teama de groaznica lui înclestare
pe sine se vinde învinsul.
Ati stat la ospete’ncãrcate
gonind dupã fast si orgoliu,
nici milã de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candelã-aprinsã si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Asa sunteti toti cei ce credeti
cã pumnul e singura faimã.
Fãtarnici la cuget, pe-alãturi ne treceti,
când noi cu obraji ca pãmântul si vineti,
gustãm din osândã si spaimã.
Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde sã urle,
când lanturi si ziduri cãdea-vor sfãrmate,
voi nu stiti ce’nseamnã’nvierea din moarte,
cãci n’ati fost cu noi în celule.
VECINUL CARE-A MURIT
In celula de alãturi a murit alaltãieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagrã de cum e ceaunul,
si-o noapte-a vãrsat sânge pe jos.
Sta zugravit cu vãpsele sãrace - sfânt pe sindrilã -
când lacãtu’n zori a svâcnit.
Amar, înlemnise obrazul în crâncenã silã.
Gardianul asa l-a gãsit.
Au venit alti doi paznici, trãgând mohorâti din tigarã,
si’ntr’o pãturã ruptã l-au pus.
Mâna-i curgea ca o zdreantã din uniforma-i murdarã,
si ei l-au luat si l-au dus.
Galbeni, de dupã zãbrele pândeau, tãcuti, osânditii
cum lesul afarã e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vânãt, dupã traditii,
vânãt, tãrãgãnat si cleios…
In celula de alãturi a murit alaltãieri unul.
L-au luat si l-au dus de la noi…
Dar, noaptea, când plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit înapoi.
Mi-a venit la vizetã cu pasii de frunze: - Hai, frate.
Am sãrit de pe scândura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gurã zâmbea.
-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamãt parcã-l bãtea într’o dungã.
M’asteaptã afar’ un landou.
Deasupra temnitei m’am plimbat cât e noaptea de lungã,
si plec cu landoul din nou.
Nu, nu m’au ros niciodatã oftica, foamea, pãduchii,
în stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea’n celulã mi l-am lucrat.
Vecine, vãzduhul ne cheamã vibrând din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor : uite, i-am întâlnit printre stele
din lanturi sunând, în convoi.
Vino cu mine. Din rogojinã fã-ti verde trãsurã.
Sunt paturi albe sus, si sunt pâini.
Ne-asteaptã’n luceafãr Iisus, cu lapte cald si prescurã
si-un pahar plin cu lacrimi, în mâini.
UN CIMITIR DE DETINUTI
Alãturi de temnitã, pe-o rânã, pe-o coastã,
cimitirul nostru tace, adastã,
asteaptã sicrie sãrace
cu numãr de smoalã scris pe capace…
Cimitir fãrã iarbã, doar humã
ocolit ca o molimã neagrã de ciumã,
cimitir fãrã poveste
unde nu’ngenuncheazã neveste,
unde mame nu plâng,
unde nu s’aud lacrimi de tânc.
Crucile strâmbe si schioape
vrurã sã fugã, sã scape,
dar numai o clipã rebele
- parcã somate de sentinele -
au stat… s’au supus,
au ridicat mâinile în sus…
Uite, gardianul le pune în fiare
pentru încercare de evadare!
Cât este ziua de lungã,
vântul le numãrã’n dungã:
cinci, zece, treizeci, toate la fel.
Toti detinutii prezenti la apel,
toti aliniati pe tãpsan
ca la inspectia domnului Prim-Gardian.
Cât este searã si umbrã,
cimitirul tainelor umblã.
Cât este noaptea de’naltã,
cimitirul tainelor tresaltã.
Când luna iese pe coame,
crucilor parcã le e foame,
si în gropi de nãmol, osânditii,
flãmânzii, lihnitii, truditii,
cu bratele’ntinse spre lunã
cer pâine caldã si bunã…
Când stelele cad fumegânde,
crucile’s haite flãmânde
si gropile soptesc între ele în soapte :
-Hei, mâine sau poimâine noapte,
poate-or sosi sã scrâsneascã’n noroi
si cinci sute treizeci si doi*)
sau opt sute sapte*)…
*) 532 (numãrul de încarcerare al lui Radu Gyr);
*) 807 (numãrul de încarcerare al Printului Alexandru Ghica).
O, BRAD FRUMOS…
O, brad frumos, ce sfânt pãreai
în altã sãrbãtoare.
Mã vãd copil cu pãr bãlai
si ochii de cicoare.
Revãd un scump si drag cãmin
si chipul mamei sfinte,
imagini de Crãciun senin
mi-apar si azi în minte.
Un brad cu daruri si lumini
în amintiri s’aratã.
In vis zâmbeste ca un crin
copilul de-altãdatã.
Intregul cer era deschis
deasupra fruntii mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
si numai scrum din stele.
Copil bãlai, Crãciun si brad
s’au stins în alte zile.
Azi numai lacrimile cad,
pe’ngãlbenite file…
Azi nu mai vine Mos Crãciun
cu barba-i jucause,
ci doar tristetile mi-adun
sã-mi plângã lângã use…
In bezna temnitei mã frâng
sub grele lespezi mute,
si-mpovãrat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omãtul spulberat de vânt
se cerne prin zãbrele
si-mi pare temnita mormânt
al tineretii mele…
FOAMEA
Lacatul a gemut în fiinta-mi întreaga.
Paznicul zavoarele a tras
si în celula am ramas
Eu si Foamea slabanoaga.
O vad ca prin vis, ca prin ceata,
cum se despoaie fara rusine
si topaie cu buricul la mine
si singuri stam fata în fata.
As strivi-o cu pumnul ca pe o târfa
naluca de oase si piele
dar degetele nu-s ale mele
si bratul mi-i moale de cârpa.
Muceda terci-mamaliga,
vedenie-n vis a fost parca,
în blid si în lingura bearca
vor dintii din nou sa se-nfiga.
I-as linge peretului galbenul lapte
cu aspra mea limba de mâta . . .
Pernele astea de urda m-atâta
si stelele-afara sunt ca perele coapte ! . . .
As rontai moloz în unghere,
as suge un colt de saltea . . .
Deschide-te soba, ca o cismea
gâlgâitoare de miere.
De ce nu se face asa, o lumina
sa vad ca-n usa celulei rasare
Maica Domnului c-o strachina mare
cu lapte si azima plina . . .
Doamne, cum s-or ospata altii,
morman de oase si pâine.
Ah ! Zodia mea de fiara, de câine,
cum mi-au dospit-o sfintii, înaltii !

LANTURI
Va privesc prinse zdravan de glezne cu nituri,
Fac pas, va aud zornaind fieraria,
Crâncen ma simt priponit de garnituri,
Asa m-a legat de ea vesnicia.
Ma culc, ma ridic, sun din carne, din oase,
Pâinea mea suna, apa mea suna, somnul meu suna,
Parca întreg sunt facut din fier si furtuna
Pe nicovala si sub baroase.
Ca lupii ma rupeti, ca iadul ma frigeti,
În tipatul vostru satana ma striga . . .
În rarunchi, în plamâni, catusa mi-o-nfigeti,
Pâna si-n inima am o veriga . . .
Lanturi, va pipai cu ura zangatul groaznic . . .
m-ascund, ma îngrop, nu scap de teribilul sunet . . .
si totusi, v-am mai purtat altadata fierul napraznic,
sunetul vostru în trup mi-a ramas ca un tunet.
Lanturi, lanturi, îmi amintesc de voi foarte bine.
Departe, departe, în plumbul topit al amiezii
Tot voi m-ati legat de grozave ardezii,
Vulturi de foc sa rupa aschii din mine . . .
ZILE
Marti, miercuri, sâmbata, luni,
zile neutre, fara de forma,
ca o ceata enorma
peste genuni.
Buna dimineata, celula,
noapte buna, zabrele,
sparge-v-as ca un dulau în masele,
rupe-te-as cu dintii, celula !
Stau în timpul groaznic de gol,
batut de vânturi toride,
cu talpile-n veacuri lichide,
ca-n ocean un atol.
Temnita, temnita, turbata catea,
cum joci în somnul meu paparuda !
Viata, viata de-afara, zaluda,
cum ti-ar da foc inima mea !
Marti, miercuri, vineri . . . Ce zi e oare ?
Saptamâna e-o namila moarta,
insula mea nu-i pe nici-o harta,
lunile mele nu trec prin calendare . . .
Luni, miercuri, joi . . .Duce-ti-va dracului,
zile-mputite, zile statute !
Cin’ sa va urmeze negrele sute
De-aici din gura veacului ?
PLIMBAREA ÎN CERC
Din moartea noastra.nchisa de milenii
ne scot în curtea hâda gardienii.
Cu ochii goi si plini de suferinta,
ne învârtim într-o circumferinta.
Calcam atenti, mecanice cadente
facând maneju-acestei penitente,
reglementar, sub cerul ca o zdreanta,
toti, unul dupa altul, la distanta.
Cu mâini de mort, cu fete de mumie,
strigoi în uniforma pamântie,
în geometria cercului tacerii,
tacem, cum ne ordona temnicerii.
Ce vested pare în ziua incolora
vazduhul jumatatilor de ora,
ce mic e basmul lumii si ce slut e,
când pasii dau ocol în trei minute.
Cum universu-ntreg încape-n bliduri,
în micul nostru cosmos dintre ziduri,
si cum masura vremii n-o mai bate
decât în rostul pâinii-nfulecate,
azi nu ne pasa daca mai tresalta
destinul nostru searbad ca o balta,
cum nu ne pasa daca-I luni sau miercuri
domesticiti, geometricelor cercuri.
Ieri, ne sugeau aducerile-aminte ;
azi nu ne pasa ce-a fost înainte . . .
Cu ochii grei si supti de suferinta,
ne-mpleticim într-o circumferinta.
JIND
Uneori, noaptea, dintre ziduri severe
fur prin poarta de fier ferecata
o zdreanta de strada sau câte-o muiere.
Cu gura mai rosie ca o muscata.
Un haimanalâc pe chei pâna-n zori.
Ah ! O betie-ntr-o crâsma uitata ;
si dragostea ridicata de subtiori
muscata si îmbratisata.
Seara, sub mâna ce vrea sa alinte
pâinea de orz si tarâta
puternica, neagra, fierbinte,
zvâcneste viu ca o tâta . . .
Dar nu ! Celula este murdara,
ma strânge de gât, ma sugruma.
Noapte, sorbi-ti-as drojdia-amara
si canea ta rece de spuma.
As trage o dusca, pe beregata,
de libertate si de lumina
ca un trascau care-mbata,
ca o prastina . . .
Nauc, prin vizeta ochilul urmareste
ca din strafundul unei gropi
cum domnisoara luna scânceste
siluita de plopi.
IISUS ÎN CELULA
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulã.
O, ce trist si ce’nalt pãrea Crist !
Luna venea dupã El, în celulã
si-L facea mai înalt si mai trist.
Mâinile Lui pãreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niste pãduri.
Luna-L bãtea cu argint pe vestminte
argintându-I pe mâini vechi spãrturi.
Uimit am sãrit de sub pãtura surã :
- Doamne, de unde vii, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gurã
si mi-a fãcut semn ca sã tac.
S’a asezat lângã mine pe rogojinã :
- Pune-mi pe rãni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si ruginã
parcã purtase lanturi cândva.
Oftând si-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libãrci.
Prin somn lumina, dar zãbrelele groase
lungeau pe zãpada Lui, vãrgi.
Pãrea celula munte, pãrea cãpãtânã
si misunau pãduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mânã
si-am adormit o mie de ani…
Când m-am trezit din afunda genunã,
miroseau paiele a trandafiri.
Era noapte si era lunã,
numai Iisus nu era nicãiri…
Am întins bratele, nimeni, tãcere.
Am intrebat zidul : nici un rãspuns !
Doar razele reci, ascutite’n unghere,
cu sulita lor m’au strãpuns…
- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zãbrele .
Din lunã venea fum de cãtui…
M-am pipãit… si pe mâinile mele,
am gãsit urmele cuielor Lui.
IDENTITATE
Esti, Doamne, bun ; eu, pamântean si rau !
În dragoste nu-ti seaman, nici în mila,
dar dupa rani, sunt chip din chipul Tau
de par dospit din cer, nu din argila.
Nu Ti-am râvnit nici razele subtiri,
nici talpile strapunse de piroane,
dar Tu ma faci partas la rastigniri
sa-Ti tot îngân osânda la icoane.
Sfintit de cruci pe care nu le-am vrut
si de-nvieri pe care nu le-as cere,
nu stiu, Tu te cobori la mine-n lut,
sau eu ma urc spre raiul Tau, bând fiere ?
Cu necersita slava Tu ma-ncarci
si-n cuie, când sfintenia ma frânge,
oftând ma uit la ranile prea largi
si-Ti cresc alaturi, sânge lânga sânge . . .
DENIE
Si primavara parca era alta,
curgea si luna altfel pe zaplaz . . .
Pe-atunci nu ne cioplise-n stânci cu dalta
mesterul timp, nici frunte, nici obraz.
N-aveam taiate-n cremene nici fata,
nici lacrima, nici frunza cu cununi.
Mai mirosea a zmeura si viata
si inimile noastre a capsuni.
Pe-atunci purta si vântul flori în chica
si cântecul pe frunte, prour nou,
si-n fiecare cuib de rândunica
pui de heruvi tâsneau din orice ou.
Cazând din cer ori coborând din luna,
ne asteptau caisii în pridvor ;
mergeam cu ei la denii, împreuna,
si ne-nchinam ca ramurile lor.
Iisus venea cu roua în potire,
priveam adânc în ochii Lui adânci,
si înviam în orice rastignire,
când surâdeam pe crucile de-atunci . . .
JUDECATA DIN URMA
Prigonit ca o fiara prin smârcuri imunde,
cu gauri în tâmple, orbite afunde,
rupt ca un steag, cotropit de cangrena,
sfâsiat de bice ca furu-n arena,
în lanturi, cu gloante ce carnea îmi scurma,
asa voi sosi la Judecata din urma !
Alb, vei straluci sub zapezi boreale,
eu, vânat de durere, voi sta înainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale,
eu, cu durerea, fi-voi fierbinte.
Si glasul din genuni va rasuna de-odata :
- Hai, omule, vorbeste ! E Marea ta Judecata !
Atunci voi urca pe înaltele trepte
si-ngenunchiind sub abside,
cu zâmbet de sânge pe buze livide,
îti voi raspunde cu, trupul inert :
- Pentru toate ranile nedrepte,
Doamne, eu Te iert . . .
A VENIT SI-AICI CRÂCIUNUL
(O, ce veste minunata !)
A venit si-aici Craciunul,
Sa ne mângâie surghiunul ;
cade alba nea
peste viata mea,
peste suflet ninge.
Cade alba nea
peste viata mea
care-aici se stinge.
Tremura albastre stele
peste dorurile mele ;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curata
Ada veste minunata.
Zâmbetul tau drag
înfloreasca-n prag
ca o zi cu soare.
Zâmbetul tau drag
îl asteapta-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse
tinde-Ti mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te asteapta-n zori,
pieptul lor suspina.
Cei din închisori
Te asteapta-n zori
Sa le-aduci lumina.
STEAUA PRINDE SA LUCEASCA
(O, ce veste minunatã)
Steaua prinde sa luceasca
peste ieslea-mparateasca
si din nou trei magi
varsa din desagi
aur si tamâie.
îngerii de sus
magilor le-a pus
cerul sub câlcâie.
Lumea-n cântec se desteapta,
pe Mesia Îl asteapta.
Zâmbete ceresti
intra pe feresti,
vin în orice casa
si în orice gând
arde tremurând
câte-o stea sfioasa.
Numai temnita posaca
a-mpietrit sub promoroaca.
Stam în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Îngerii grabiti,
pentru osânditi,
nu aduc colinde.
O, Iisuse Împarate
Iarta lacrimi si pacate .
Vin sa-nchizi usor
Ranile ce dor,
visul ni-l descuie.
Noi Te-om astepta
Caci pe crucea Ta
Stam batuti în cuie.
ZICEAM
Zicea : -Dati-mi dalta, barosul,
sa-mi taie catusele, fierul,
flamândul din mine, setosul,
sa-ncalece noaptea si cerul.
Strigam : -Darâmati-mi peretii
si spargeti-mi poarta si vreme,
sa pipai, sa vad miezul cetii,
s-aud pasii Umbrei Supreme ! . . .
Si lantul pleznestepe glezne
si tunet e zidu-n cadere.
Se sfâsie pietre si bezne
în crâncena lor despuiere.
Si toate sunt crude si goale.
Si taina de foc îsi descheie
mtasea ei grea din paftale,
precum un trup alb de femeie.
Ca doare cumplit pipaitul,
îmi sângera vazul sub geana
si-auzul si-nvârte cutitul
în cugetul meu ca-ntr-o rana.
Lumina e bici, vijelie
de flacari, padure de ace,
si gândul, ce soim vrea sa fie,
se-ntoarce biet pui în gaoace.
Si ochii treziti sa patrunga
tarâmuri ce n-au marginire,
ca fripti se grabesc sa se-ascunda,
fugind înapoi în orbire.
Ma-neaca, ma arde oceanul
minunii, ca plumbu-n cuptoare
si zic : -Dati-mi iarasi ciocanul
sa-mi bat lan-uri noi la picioare.
Si strig : Am privirile arse,
rapuse cad jos ca eretii . . .
ziditi-mi aripile-ntoarse
si-mi puneti la loc toti peretii.
ANTITEZE
N-ai dezmierda, de n-ai sti sa blestemi,
surâd numai acei care suspina,
de n-ai fi râs, n-ai fi stiut sa gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duve-n ochi lumina.
Si daca singur rana nu-ti legai
cu mâna ta n-ai unge rani straine,
n-ai jindui dupa un colt de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Si nu te-nlti în slavi daca nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amara,
iar daca-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseara.
URCUS I
Ades îmi frige-un jaragai
adâncu carnii-nfierbântate
si-as tot sui pe brânci, pe coate,
urcus, întoarcerii în rai.
Poate-am lasat acolo sus
bucati din aripile mele,
de mi se face dor de stele
si m-as tot duce, drum nedus.
Poate-am uitat acolo-n cer
cenusa fetei de-altadata,
sau poate vocea mea schimbata
ma cheama undeva-n eter.
Ca de-o mireazma ma îmbat
la glasul meu din alte ere
si pentr-o clipa prind putere
sa urc în ceruri îndarat.
O clipa sui si iar ma fac
cadere moale si afunda.
Urcusul meu a fost secunda
iar carnea mea ramâne veac.
Atât de dulce stiu sa cad
si-atât de greu ma-nalt în sfere,
ca radacina mea în cer e,
iar fructul meu se coace-n iad.
URCUS II
Din când în când îmi arde-un jaragai
adâncul carnii mele-nveninate,
as vrea sa urc pieptis, pe brânci, pe coate
bolovanisul întoarcerii în rai.
O clipa urc, apoi cazând ma fac
rostogolire moale si sfunda,
am fulgerat vazduhul o secunda,
dar trupul meu ramâne tot în veac.
Atât de dulce-am învatat sa cd
si-atât de rar si greu ma-norc spre stele
ca radacina mea în cer e,
dar rodul meu se coace tot în iad.

LACRIMI
Gonit din raiul lui, pesemne,
un înger trist ni le-a adus,
menirea lor în noi sa-nsemne
ca-n lut mai zace-un strop de sus.
Spalam cu lacrimi rani si spade,
sfintim cu lacrimi un sarut,
din lacrimi ridicam arcade
pe unde viata ne-a durut.
Zvârlim în ele pietre grele
si scoatem saci de aur, grei,
topim un pumn de spini în ele
si facem scari de funigei.
Din lacrimi punem pod genunii,
din lacrimi înviem mereu,
si împletind din lacrimi funii,
ne priponim de Dumnezeu.
ÎNSCRIPTIE PE USA UNUI HAN
Sfintita fie pâine si fiertura
si vinul de pe masa mea sfintit
de pleci în zori cu zâmbetul pe gura,
ori de te-ntorci plângand în asfintit.
Pe masa mea va fie pâinea sfânta
si tie cel ce pleci tatm nou s-atingi
si tie cel ce vii cu spada frânta
de sub cetati unde n-a fost dat sa-nvingi.
Pe-acelasi pat v-am pregatit culcusul,
pe-aceeasi masa blide la un loc,
ca sa-nfratesc caderea cu urcusul
si lacrima cu clipa de noroc.
TOAMNA
Plopi mai limpezi decât geata
si-au tras spadele afara.
Spune-mi buna dimineata,
Inima trezita iara.
Frunze reci pe ramuri ciunte
ma privesc cu ochi rotunzi.
Buna dimineata, frunte,
Care spinii mi-i ascunzi.
Parca ceru-ntreg de fum e,
strada numai mângâieri.
Buna dimineata, lume,
care m-ai lovit si ieri.
Parc-o pasare înfrânta
a tipat în pumnul strâns.
Buna dimineata, sfânta
bucurie de-a fi plâns !
ATÂTIA MORTI, ATÂTEA OSEMINTE
Avem atâtia morti, atâtea oseminte,
ca fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtam în piept solarele morminte
si de lumina coastele ne dor.
Atâtia morti, atâtea oseminte,
vezi, sufletul lor vine din gradini
si ne saruta pleoapele fierbinte,
precum un vânt de seara plin de crini.
Atâtia morti, atâtea oseminte,
ne cresc în vis ca o capatepeteasma
si umbra lor dumbrava de argint e
si tremura flori albe de mireasma.
Atâtia morti strafulgera inele
pe fruntea zodiacului aprins.
Cu fruntile de s-au izbit de stele,
cu jertfele de ceruri s-au atins.
Cutremurati de-aducerile-aminte,
cu ochii incendiati de-un sfânt mister,
privim cum zilnic alte noi morminte
se-nalta pajuri albe catre cer.
Sa puna tarii temelii de fier !
NU STIU CUM VA FI ZIUA ACEEA . . .
Nu stiu cum va fi ziua aceea,
vor trece peste lume crunte roti
-ca tunetul cu grii lui saboti-
sau poate-o arde-n cer Casiopeia,
nu stiu cum va fi ziua aceea,
dar vom pleca pe rând toti, toti . . .
Nu stiu cum va fi clipa pentru unii,
s-or agata de prag cu brat flamând ?
Altii, voind sa plece mai curând
si beti de tuica tare a furtunii,
nu stiu cum va fi clipa pentru unii,
dar vom pleca cu totii, rând pe rând . . .
Si de-or pleca si cei ce n-or s-adune
pe frunte nici un spin aurifer,
cu totii stim -la portile de ger-
ca vesnicia-i tot ce ne ramâne
si nu ramân doar cele care pier.
Toti vom pleca, dar nimeni nu va spune
Ca n-a avut în el un strop de cer
si toti vom duce-n noi câte-o minune . . .
ÎNTOARCEREA LUI ULISE
În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii.
Mesenii beau si cupa mea se umple
-voi beti cu mortii si cinstiti strigoii,
eu am ramas sub zidurile Troii . . .
Eu am ramas sub zidurile Troii
si cu prietenii mei morti în fundul marii;
se rumenesc berbecii grasi si boii
zadarnic în miresmele frigarii.
Eu am ramas sub zidurile Troii
sau ratacesc pe mare cu vâslasii
-întors acasa cum se-ntorc strigoii
acelora ce nu mai vin cu pasii- .
Ma pipaiti pe umeri, pe vesminte,
încredintati ca m-am întors ‘napoi;
dar eu sunt numai sute de morminte
în lesul care umbla printre voi.
Voi îmi vorbiti de temple, de pilastri,
despre noi zei ce-n urma mea crescura . . .
Eu va basmesc de mortii mei albastri
ramasi sub Troia sau în mari de zgura.
Uleiuri cu miros adânc de floare
sângele Troii de pe trup nu-mi spala,
caci dincolo de orice scaldatoare,
port mortii scumpi pe mine tencuiala.
În cinstea mea chemati aezi la cina
Sa ma slaveasca ca pe toti eroii ;
dar numai umbra mea cu voi închina,
eu am ramas sub zidurile Troii.
Iar când pe sânul alb al Penelopei
las fruntea în adânc culcus fierbinte,
eu sânger înca-n lupta cu ciclopii
ori ratacesc pe mari cu oseminte.
Cu darnice saruturi ne-ntrerupte
muierea îmi dezmiarda la-ntâmplare
pe piept, pe umar, ranile din lupte,
crezând ca urma lor nu ma mai doare.
Ci eu sunt tot o rana nevazuta
si rani sunt ochii astia tristii, goii . . .
Nevasta mea sau mortii ma saruta
Întorsi acasa din cenusa Troii ?
Din nou ma vad pe valuri cu naierii,
din nou ma bat în spade cu strigoii.
Alunec dintre coapsele muierii
si ma-ntorc iar sub zidurile Troii . . .
Eu am ramas sub zidurile Troii !
NOI NU AM AVUT TINERETE
Noi nu am avut tinerete,
sa spumege viata în cupe ;
priveam cum din crengi padurete
un fruct de otrava se rupe.
Nici lauri, nici mirt si nici roze
n-au vrut pentru noi sa zâmbeasca.
Tot cerul de-atunci de moloz e ;
luceafarul, tânar de iasca.
Noi nu am avut Heidelberguri
cu blonde iubiri diafane ;
pe clare si reci iceberguri
în vis noi nu am plutit pe oceane.
Cu lavaliere boeme
noi n-am fost pe sub harfele lunii ;
pe noi nu ne-au nins în poeme
nici visinii noptii, nici prunii.
La balul luminii-n careta
n-am fost pe celeste terase ;
scriam doar pe inimi cu creta
un spin, înca trei, înca sase.
Noi n-am strâns medalii din soare ,
ci noaptea-m cules, pe tacute,
stropi negri si grei în ulcioare,
prelinsi de pe cruci nevazute.
Cântam ! Era sânge poemul !
Hoream ! Curgeau lacrimi pe fete !
Zâmbeam ! Si-n surâs sta blestemul !
Noi nu am avut tinerete.
Mereu schiopatând prin dezastre,
mereu cu osânda pe frunte,
credeam ca tot spini sunt si-n astre
si-n luna tot temnite crunte.
Ce vânt secetos si fierbinte
ne-a frânt orice aripi razlete ?
Cazuti în genunchi pe morminte,
noi nu am avut tinerete !
Si-aduna azi zdrentele anii
si visul ciubotele sparte.
Prin pod se aud chitoranii
cum petece rod mai departe.
Batrâni, si cu fete de ceata,
cu pasi naclaiti în tristete,
prin moarte-am trecut, nu prin viata.
Noi nu am avut tinerete.