Biografie Costache Negruzzi
COSTACHE NEGRUZZI
(1808-1868)
Constantin Negruzzi s-a nascut in 1808 la Trifestii Vechi de linga Iasi.
Intre 1816-1820 viitorul scriitor ia lectii de limba greaca cu dascalul Chiriac si de limba si literatura franceza cu emigrantul polon Brancovitz. In 1820 invata romaneste de sine statator, dupa cum ni se destainuie in scrisoarea "Cum am invatat romaneste". In 1822 se muta la Chisinau. Din aceasta perioada sunt primele incercari literare ale scriitorului (Zabavele mele din Basarabia in anii 1821, 1822, 1823…). In 1823 viitorul scriitor traduce "Mnemon" de
Voltaire. In 1824 traduce "Prostia Elenei" de Marmontel. In 1829 scrie nuvela romantica "Zoe". In 1835 e facut postelnic. Tot in acest an publica traducerea melodramei "Treizeci de ani sau viata unui jucator de carti" de V.Ducange si M.Dinaux. in 1837 este ales deputat al judetului Iasi. Publica "anecdotul" Aprodul Purice si citeva traduceri din V.Hugo, Al.Dumas si A.Puskin. in 1839 publica "Reteta", "Catacombele Monastirii Neamtului", "Riga Poloniei" si "Printul
Moldaviei" s.a. In 1840 este ales primar al orasului Iasi si e numit codirector al Teatrului National, alaturi de Mihail Kogalniceanu si Vasile Alecsandri. In "Dacia literara" publica nuvela istorica "Alexandru Lapusneanu", vad lumina tiparului "O alergare de cai",
"Fiziologia provintialului" s.a. In 1841 apare scrisoarea "Slavonisme". Impreuna cu Mihail Kogalniceanu publica "200 retete cercate pentru bucate si alte treburi gospodaresti". In 1842 publica in "Albina romaneasca" scrisoarea "Pacala si Tindala". In 1844 in revista "Propasirea" sunt publicate 4 scrisori negruzziene despre limba. Vede lumina tiparului nuvela "Toderica", traduce din satirele lui Antioh Cantemir. In 1845 apare nuvela "Sobieskii si romanii". In "Romania literara" a lui V.Alecsandri publica scrisoarea "Un protes de la 1826". In 1857 devine membru al Divanului Domnesc. Publica volumul "Pacatele tineretelor".
Costache Negruzzi se stinge din viata la 24 august 1868, fiind inmormintat in cimitirul bisericii din Trifestii Vechi.
-opera-
"Dar intii de toate, Negruzzi e un mare prozator,
fara inventie, marginit la anecdota si memorii".
(George Calinescu)
Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice "Alexandru Lapusneanu", neegalata pina astazi, Costache Negruzzi este un deschizator de drumuri in literatura romana moderna, "un clasic al romantismului".(Al.Piru) Costache Negruzzi traieste si se formeaza intr-o perioada de renastere nationala, fiind alaturi, in actiunile literare si culturale, de M.Kogalniceanu, V.Alecsandri, Al.Russo. Deschizator de drumuri in diverse genuri si specii literare in perioada pasoptista (poemul istoric, epistola literara), fruntas al actiunii pentru promovarea teatrului in romaneste, traducator in limbile franceza si rusa, C.Negruzzi este, mai ales creatorul nuvelei romanesti. In anii maturitatii artistice (1837-1844), colaboreaza la principalele reviste ale vremii: Albina romaneasca, Curierul de ambe sexe, Dacia literara, Propasirea s.a. Pe cind uitasem ca sintem romani si ca avem si noi o limba, Negruzzi impunea o constiinta acuta a trecutului nostru si un model de limba romana coerenta, curgatoare si fara "latunoaie".
Negruzzi a fost preocupat si de problemele limbii intr-un numar de 4 scrisori, intitulate "Critica", pe temeiul cunoasterii limbii vorbite, a textelor vechi. Scriitor plin de spirit, in opera lui Negruzzi sunt prezente ironia si umorul, vorbirea in sentinte si aforisme ca la clasici.
Aflat la temelia literaturii moderne, in opera sa se reflecta modalitatile artistice ale epocii clasice si romantice.
Lui Negruzzi ii apartine primul proiect de epopee nationala, "Stefaniada", din care a realizat un singur poem, "Aprodul Purice", inspirat din cronica lui Gr.Ureche si de anecdota inserata de Neculce in "O seama de cuvinte". Opera sa reflecta, in primul rind, principiile promovate de "Dacia literara".
Numele lui Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorica "Al.Lapusneanu" care "ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet, daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi
universale" (George Calinescu). Prin nuvela "Al.Lapusneanu" Negruzzi devine primul sciitor epic de seama al literaturii romane.(T.Vianu) Proza sa se distinge nu atit prin inventivitate artistica, cit prin caracterul ei evocator, memoralist si analitic.
http://www.ecursuri.ro/referate/referate.php?report=biografie-costache-negruzzi
CITATE CELEBRE NEGRUZZI
'Cu monastirile nu se răscumpără sângele, ci mai ales ispiteşti şi înfrunţi pe Dumnezeu, socotind că făcând biserici îl poţi împăca.'
'Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!'
'Se cade spre osânda ta să ne priveşti; învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.'
duminică, 14 noiembrie 2010
MIHAI EMINESCU
Mihai Eminescu Adio
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!
Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!
Mihai Eminescu Epigonii
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.
1870, 15 august
De ce nu-mi vii?
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/decenuvii.php
1850, 15 ianuarie Se naste la Botosani Mihai, al saptelea din unsprezece copii zamisliti de Gheorghe si Raluca Eminovici. Botezat la Biserica Uspenia, aflata aproape de casa natala, din centrul urbei. Azi disparuta, casa facea parte din zestrea mamei. Tatal Gheorghies avea rangul de caminar si muncise ca vechil pe mosia din Dumbraveni (spre Suceava).
1850-1856 Mihai isi petrece copilaria la Botosani si, desigur, calatoreste in trasura parintilor la mosia Durnesti, spre Prut, luata in arenda, la Agafton, Bucecea, Catamaresti, Cucorani etc.
1856-1858 Copilarie de farmec la Ipotesti, alaturi de droaia de plozi. Familia Eminovici, care cumparase mosia cu 4000 de galbeni, darama casa batraneasca si ridica un conac nou. Mihaita era inconjurat prin, "natala mea valcioara" de patru frati: Serban, Niculae, Iorgu si Ilie (acesta era prietenul de nazdravanii). Surorile Ruxandra si Maria au murit de copile. Dar, "dulcea mama" mai naste patru prunci, dupa Mihai: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul incetand din viata la varsta frageda.
1858-1860 Dupa ce invatase doua clase acasa, severul caminar Gheorghies il duce peste hotar, in Bucovina stapanita atunci de Imperiul austro-ungar, la Cernauti. in pasaport, tatal declara ca Mihai de 8 ani are "parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolita". Clasele a III-a si a IV-a le urmeaza la Scoala primara greco-orientala numita "National-Hauptschule". Locuieste la Aron Pumnul (profesor si revolutionar pasoptist ardelean), prieten cu tatal sau. Ceilalti frati sunt la gimnaziu. Mihai invata binisor, dar programul militaresc si dorul de casa il determina sa fuga singur, pe jos, pana la Ipotesti. Biciul usturator al caminarului il obliga sa revina in capitala Bucovinei.
1860, in septembrie Tatal isi duce iarasi baietii, prin vama Mihaileni, la Cernauti. Mihai e inscris la "K.K. ober-Gymnasium"
1860-1863 Frecventeaza gimnaziul. Rezultate bune in prima clasa ("excelent" la romana, "foarte bine" la istorie), dar in clasa a II-a merge ca racul si, neglijand matematica si latina, ramane repetent. Fuge iarasi la Ipotesti, peste granita, mai simte o data biciul tatalui, care-l duce legat la Cernauti. Repeta clasa a II-a gimnaziala, dar dupa Pasti (1863) nu mai e inscris in cataloage.
1864 Atras de teatru, insoteste trupa Fanny Tardini-Vladicescu care soseste la Hotel Moldova din Cernauti. Este angajat ca sufleur si pleaca in turneu cu trupa la Brasov. Era fascinat de frumusetea actritei Fanny Tardini. Toamna e copist in administratia judetului Botosani, pana in martie 1865.
1865-1866 Mihai mai are o sansa: sa-si continue la Cernauti studiile liceale in particular. Are grija de biblioteca lui Aron Pumnul. Dar in ianuarie, cand numara 16 ani, e zguduit de moartea, tocmai langa el, a profesorului. Plange in hohote, fiindca se stie, spiritul vorbind, fiul adoptiv al ardeleanului. Seara, ii citeste colegului Stefanelii poema La moartea lui Aron Pumnul, compusa in acea zi. E prima creatie, publicata in brosura omagiala Lacramioarele invataceilor gimnazisti din Cernauti la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul, tiparita cu aceasta ocazie. Semna: M. Eminoviciu, privatist. La Ipotesti, adolescentul Mihai e coplesit de prima iubire. Se zice ca o chema Casandra Elena si era fiica lui Gheorghe Alupului. Arata ca floarea alba de cires. Se plimba prin lunci, prin codru, pana la lacul fermecat. E mai mare decat junele amorezat. Mai apoi, fiind departe, Mihai afla ca fata de 19 ani a fost luata de zburatorul, rapusa de dropica (hidropizie) si e inmormantata in tintirim. Trist, o evoca in: De-as avea, Din strainatate, Mortua est (intitulata la inceput Elena), Aveam o muza ori Floare albastra. Trimite poezia De-as avea revistei Familia, condusa de Iosif Vulcan, care o publica imediat (martie 1866), schimbandu-i numele din Eminovici in Eminescu. Calatoreste mai mult pe jos la Blaj ("mica Roma", despre care-i vorbise Pumnul). Cu ghetele rupte si o traista in spinare (cu niste carti si caiete in care adunase folclor), Mihai coboara de pe dealul Hula in "vatra romanismului" - Blaj, incearca sa-si dea examenele, dar nu le ia, neavand conditii de invatatura. Fara parale, doarme intr-un pod de fan, imbuca din piata prune cu paine neagra si se scalda in Tarnava (fiind un bun inotator). Citeste cu nesat cartile de la gimnaziu, scrie versuri prin parcuri. Banii de la Ipotesti nu-i vin la timp si pleaca la Sibiu, in cautarea fratelui sau Neculai, dar acesta plecase la Timisoara. La vremea strugurilor, este in mizerie, cu picioarele goale. Un teolog ii da niste ghete. Pasaportul fiind expirat, este ajutat de Popa Bratu din Rasinari (bunicul dinspre mama al poetului O. Goga) sa treaca clandestin granita austro-ungara spre tara sa, Romania, furisandu-se prin munti. Strabate Oltenia si Muntenia, atras de Bucuresti.
1867-1869 il aflam la Giurgiu - hamal in port. Devine sufleur in trupa ambulanta a lui Iorgu Caragiale si, apoi, il cunoaste pe nepotul acestuia, Ion Luca Caragiale. impreuna cu trupa teatrala a lui Mihai Pascaly face un turneu la Lugoj, Sibiu, Arad, Oravita, Buzias. Se angajeaza, cu ajutorul acestuia, ca "sufleur II si copist" la Teatrul National din Bucuresti. intreprinde un nou turneu, cu trupa Pascaly, la Galati, Iasi, Cernauti si Botosani, unde e retinut de tatal sau Gheorghies si trimis, toamna, la studii in strainatate. in septembrie, purcede cu fratele cel mare Serban la Praga, incercand sa se inscrie la Universitatea Carolina. isi face o fotografie, in atelierul pictorului-fotograf Jan Tomas, insa pleaca din acest oras. La 2 octombrie il aflam la Viena.
1869-1872 in capitala Imperiului Habsburgic figureaza ca student la Universitate. Neavand diploma de bacalaureat, e inscris ca "audient extraordinar" si nu ca "student ordinar", precum ceilalti. Urmeaza cursuri de filosofie, drept, economie politica, limbi romanice, anatomie etc. Scrie mult.
1870 Colaboreaza la revista Convorbiri literare din Iasi cu poezia Venere si Madona. Vara, I. Negruzzi il gaseste la Viena, invitandu-l sa se stabileasca in Iasi. O cunoaste la Viena (martie 1872) pe frumoasa doamna Veronica Micle, venita la un tratament.
1871, 15 august Participa la sarbatorirea a 400 de ani de la sfintirea manastirii Putna, fiind unul dintre organizatori.
1872-1874 Paraseste Viena si vine, prin Botosani, la Iasi. La 1 septembrie citeste la sedinta Junimii poezia Egipetul si nuvela Sarmanul Dionis. Impresionati, membrii societatii decid sa-i acorde o importanta suma de bani pentru continuarea studiilor la Berlin. Titu Maiorescu il voia "doctor in filozofie" si urmas al sau la catedra din Iasi. Se inscrie la Universitatea Humboldt din Berlin si frecventeaza iarasi cursuri diverse. Maiorescu ii trimite 100 de galbeni, ca sa-si ia doctoratul, insa Eminescu paraseste brusc Berlinul, renuntand la examene. Calatoreste cu trenul tocmai la Marea Baltica, la Konigsberg, orasul marelui filozof Kant, cautand documente din istoria romanilor. in plina vara 1874, descinde la Iasi, fara titlul de doctor in filozofie. Supararea lui Maiorescu va trece repede. ii ofera postul de director al Bibliotecii Centrale, depunand juramantul in fata rectorului Stefan Micle, sotul Veronicai. Este poftit in salonasul literar al V. Micle, din casa rectorului. Preda germana la Institutul Academic.
1875 Numit de Maiorescu revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, viziteaza multe scoli si face rapoarte detaliate. Se imprieteneste cu Ion Creanga. Dragostea pentru Veronica se amplifica.
1876, 15 august Moare "dulcea mama" Raluca, inmormantand-o la Ipotesti. Revenit la Iasi e, pana in 1877, redactor la Curierul de Iasi (100 de lei lunar).
1876 Paraseste redactia, in urma unui conflict cu cei de la "foaia vitelor de pripas". Totodata, pleaca din Iasi, unde statuse 4 ani si crease perlele din ciclul veronian: Fat-Frumos din tei, Calin, Lacul, Dorinta, Peste varfuri s.a.
1877-1883 Redactor al ziarului conservator Timpul. Munca epuizanta la articole si poezii, viata intima dezordonata, firea de boem - toate contribuie la daramarea sa psihica. Se declanseaza boala, are dureri de cap.
1875-1883 Timpul capodoperelor: Luceafarul, Scrisorile (5 la numar), Doina s.a.
1883 Vara, acasa la Maiorescu, Eminescu ii declara ca vrea sa invete albaneza si sa se calugareasca. Altadata, se duce la cafeneaua "Capsa", scoate revolverul si racneste ca regele trebuie impuscat, pentru ca-i tine pe liberali in brate. Apoi se baricadeaza intr-o baie publica, opt ore, lasand apa sa se reverse peste tot. Gardienii sparg usa si-i pun camasa de forta. Ajunge la casa de sanatate a dr. Sutu si Bucurestiul afla ca "D-l Eminescu a innebunit". Are 33 de ani si, pana la moarte, va trai intr-o agonie prelunga, prin spitale si ospicii, fara a mai putea scrie ceva important. Vietuieste din mila publica, apoi din mica pensie viagera (250 lei lunar).
2 noiembrie 1883 soseste la Viena, insotit de prietenul Chibici-Ravneanu, fiind internat la Sanatoriul Ober-Dobling. Apare prima editie a poeziilor lui Eminescu, ingrijita de Maiorescu.
1884-1885 Locuieste la Iasi. Calatoreste in Italia (cu Chibici). Apoi face bai la Liman, langa Odesa.
1886 Este internat la ospiciul de la manastirea Neamt, unde il viziteaza Creanga.
1886-1888 Locuieste la Botosani, ingrijit de sora sa paralitica Harieta. in vara lui 1887, e dus la bai, la Hall, aproape de Insbruck.
1888, aprilie Pleaca de la Botosani la Bucuresti, unde V. Micle il ia pentru ingrijiri medicale.
1889, februarie Internat din nou la Sanatoriul dr. Sutu. Pietrele i se par diamante, frunzele bani. Se crede voievodul Matei Basarab.
1889, 15 iunie Pacientul Petrea Poenarul il loveste in cap cu o piatra trasa din prastie. Dar moartea e consecinta unei endocardite vechi. Creierul sau cantareste 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Este inmormantat la Bellu, cu onoruri nationale.
http://www.gabrielditu.com/eminescu/eminescu_biography.asp
contents | poems
Re: " Eminescu n-a existat"...Marin Sorescu ???
"Trebuiau sã poarte un nume"
Eminescu n-a existat.
A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.
Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea sã spuna
Seara în jurul focului poezii -
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".
Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sã se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.
În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.
Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fãrã vînt ?
Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fãrã sot.
Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau sã le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.
Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.
Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sã poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
Adresa internet unde o gasesti este la:
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/trebuiau.php
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!
Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!
Mihai Eminescu Epigonii
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.
1870, 15 august
De ce nu-mi vii?
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/decenuvii.php
1850, 15 ianuarie Se naste la Botosani Mihai, al saptelea din unsprezece copii zamisliti de Gheorghe si Raluca Eminovici. Botezat la Biserica Uspenia, aflata aproape de casa natala, din centrul urbei. Azi disparuta, casa facea parte din zestrea mamei. Tatal Gheorghies avea rangul de caminar si muncise ca vechil pe mosia din Dumbraveni (spre Suceava).
1850-1856 Mihai isi petrece copilaria la Botosani si, desigur, calatoreste in trasura parintilor la mosia Durnesti, spre Prut, luata in arenda, la Agafton, Bucecea, Catamaresti, Cucorani etc.
1856-1858 Copilarie de farmec la Ipotesti, alaturi de droaia de plozi. Familia Eminovici, care cumparase mosia cu 4000 de galbeni, darama casa batraneasca si ridica un conac nou. Mihaita era inconjurat prin, "natala mea valcioara" de patru frati: Serban, Niculae, Iorgu si Ilie (acesta era prietenul de nazdravanii). Surorile Ruxandra si Maria au murit de copile. Dar, "dulcea mama" mai naste patru prunci, dupa Mihai: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul incetand din viata la varsta frageda.
1858-1860 Dupa ce invatase doua clase acasa, severul caminar Gheorghies il duce peste hotar, in Bucovina stapanita atunci de Imperiul austro-ungar, la Cernauti. in pasaport, tatal declara ca Mihai de 8 ani are "parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolita". Clasele a III-a si a IV-a le urmeaza la Scoala primara greco-orientala numita "National-Hauptschule". Locuieste la Aron Pumnul (profesor si revolutionar pasoptist ardelean), prieten cu tatal sau. Ceilalti frati sunt la gimnaziu. Mihai invata binisor, dar programul militaresc si dorul de casa il determina sa fuga singur, pe jos, pana la Ipotesti. Biciul usturator al caminarului il obliga sa revina in capitala Bucovinei.
1860, in septembrie Tatal isi duce iarasi baietii, prin vama Mihaileni, la Cernauti. Mihai e inscris la "K.K. ober-Gymnasium"
1860-1863 Frecventeaza gimnaziul. Rezultate bune in prima clasa ("excelent" la romana, "foarte bine" la istorie), dar in clasa a II-a merge ca racul si, neglijand matematica si latina, ramane repetent. Fuge iarasi la Ipotesti, peste granita, mai simte o data biciul tatalui, care-l duce legat la Cernauti. Repeta clasa a II-a gimnaziala, dar dupa Pasti (1863) nu mai e inscris in cataloage.
1864 Atras de teatru, insoteste trupa Fanny Tardini-Vladicescu care soseste la Hotel Moldova din Cernauti. Este angajat ca sufleur si pleaca in turneu cu trupa la Brasov. Era fascinat de frumusetea actritei Fanny Tardini. Toamna e copist in administratia judetului Botosani, pana in martie 1865.
1865-1866 Mihai mai are o sansa: sa-si continue la Cernauti studiile liceale in particular. Are grija de biblioteca lui Aron Pumnul. Dar in ianuarie, cand numara 16 ani, e zguduit de moartea, tocmai langa el, a profesorului. Plange in hohote, fiindca se stie, spiritul vorbind, fiul adoptiv al ardeleanului. Seara, ii citeste colegului Stefanelii poema La moartea lui Aron Pumnul, compusa in acea zi. E prima creatie, publicata in brosura omagiala Lacramioarele invataceilor gimnazisti din Cernauti la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul, tiparita cu aceasta ocazie. Semna: M. Eminoviciu, privatist. La Ipotesti, adolescentul Mihai e coplesit de prima iubire. Se zice ca o chema Casandra Elena si era fiica lui Gheorghe Alupului. Arata ca floarea alba de cires. Se plimba prin lunci, prin codru, pana la lacul fermecat. E mai mare decat junele amorezat. Mai apoi, fiind departe, Mihai afla ca fata de 19 ani a fost luata de zburatorul, rapusa de dropica (hidropizie) si e inmormantata in tintirim. Trist, o evoca in: De-as avea, Din strainatate, Mortua est (intitulata la inceput Elena), Aveam o muza ori Floare albastra. Trimite poezia De-as avea revistei Familia, condusa de Iosif Vulcan, care o publica imediat (martie 1866), schimbandu-i numele din Eminovici in Eminescu. Calatoreste mai mult pe jos la Blaj ("mica Roma", despre care-i vorbise Pumnul). Cu ghetele rupte si o traista in spinare (cu niste carti si caiete in care adunase folclor), Mihai coboara de pe dealul Hula in "vatra romanismului" - Blaj, incearca sa-si dea examenele, dar nu le ia, neavand conditii de invatatura. Fara parale, doarme intr-un pod de fan, imbuca din piata prune cu paine neagra si se scalda in Tarnava (fiind un bun inotator). Citeste cu nesat cartile de la gimnaziu, scrie versuri prin parcuri. Banii de la Ipotesti nu-i vin la timp si pleaca la Sibiu, in cautarea fratelui sau Neculai, dar acesta plecase la Timisoara. La vremea strugurilor, este in mizerie, cu picioarele goale. Un teolog ii da niste ghete. Pasaportul fiind expirat, este ajutat de Popa Bratu din Rasinari (bunicul dinspre mama al poetului O. Goga) sa treaca clandestin granita austro-ungara spre tara sa, Romania, furisandu-se prin munti. Strabate Oltenia si Muntenia, atras de Bucuresti.
1867-1869 il aflam la Giurgiu - hamal in port. Devine sufleur in trupa ambulanta a lui Iorgu Caragiale si, apoi, il cunoaste pe nepotul acestuia, Ion Luca Caragiale. impreuna cu trupa teatrala a lui Mihai Pascaly face un turneu la Lugoj, Sibiu, Arad, Oravita, Buzias. Se angajeaza, cu ajutorul acestuia, ca "sufleur II si copist" la Teatrul National din Bucuresti. intreprinde un nou turneu, cu trupa Pascaly, la Galati, Iasi, Cernauti si Botosani, unde e retinut de tatal sau Gheorghies si trimis, toamna, la studii in strainatate. in septembrie, purcede cu fratele cel mare Serban la Praga, incercand sa se inscrie la Universitatea Carolina. isi face o fotografie, in atelierul pictorului-fotograf Jan Tomas, insa pleaca din acest oras. La 2 octombrie il aflam la Viena.
1869-1872 in capitala Imperiului Habsburgic figureaza ca student la Universitate. Neavand diploma de bacalaureat, e inscris ca "audient extraordinar" si nu ca "student ordinar", precum ceilalti. Urmeaza cursuri de filosofie, drept, economie politica, limbi romanice, anatomie etc. Scrie mult.
1870 Colaboreaza la revista Convorbiri literare din Iasi cu poezia Venere si Madona. Vara, I. Negruzzi il gaseste la Viena, invitandu-l sa se stabileasca in Iasi. O cunoaste la Viena (martie 1872) pe frumoasa doamna Veronica Micle, venita la un tratament.
1871, 15 august Participa la sarbatorirea a 400 de ani de la sfintirea manastirii Putna, fiind unul dintre organizatori.
1872-1874 Paraseste Viena si vine, prin Botosani, la Iasi. La 1 septembrie citeste la sedinta Junimii poezia Egipetul si nuvela Sarmanul Dionis. Impresionati, membrii societatii decid sa-i acorde o importanta suma de bani pentru continuarea studiilor la Berlin. Titu Maiorescu il voia "doctor in filozofie" si urmas al sau la catedra din Iasi. Se inscrie la Universitatea Humboldt din Berlin si frecventeaza iarasi cursuri diverse. Maiorescu ii trimite 100 de galbeni, ca sa-si ia doctoratul, insa Eminescu paraseste brusc Berlinul, renuntand la examene. Calatoreste cu trenul tocmai la Marea Baltica, la Konigsberg, orasul marelui filozof Kant, cautand documente din istoria romanilor. in plina vara 1874, descinde la Iasi, fara titlul de doctor in filozofie. Supararea lui Maiorescu va trece repede. ii ofera postul de director al Bibliotecii Centrale, depunand juramantul in fata rectorului Stefan Micle, sotul Veronicai. Este poftit in salonasul literar al V. Micle, din casa rectorului. Preda germana la Institutul Academic.
1875 Numit de Maiorescu revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, viziteaza multe scoli si face rapoarte detaliate. Se imprieteneste cu Ion Creanga. Dragostea pentru Veronica se amplifica.
1876, 15 august Moare "dulcea mama" Raluca, inmormantand-o la Ipotesti. Revenit la Iasi e, pana in 1877, redactor la Curierul de Iasi (100 de lei lunar).
1876 Paraseste redactia, in urma unui conflict cu cei de la "foaia vitelor de pripas". Totodata, pleaca din Iasi, unde statuse 4 ani si crease perlele din ciclul veronian: Fat-Frumos din tei, Calin, Lacul, Dorinta, Peste varfuri s.a.
1877-1883 Redactor al ziarului conservator Timpul. Munca epuizanta la articole si poezii, viata intima dezordonata, firea de boem - toate contribuie la daramarea sa psihica. Se declanseaza boala, are dureri de cap.
1875-1883 Timpul capodoperelor: Luceafarul, Scrisorile (5 la numar), Doina s.a.
1883 Vara, acasa la Maiorescu, Eminescu ii declara ca vrea sa invete albaneza si sa se calugareasca. Altadata, se duce la cafeneaua "Capsa", scoate revolverul si racneste ca regele trebuie impuscat, pentru ca-i tine pe liberali in brate. Apoi se baricadeaza intr-o baie publica, opt ore, lasand apa sa se reverse peste tot. Gardienii sparg usa si-i pun camasa de forta. Ajunge la casa de sanatate a dr. Sutu si Bucurestiul afla ca "D-l Eminescu a innebunit". Are 33 de ani si, pana la moarte, va trai intr-o agonie prelunga, prin spitale si ospicii, fara a mai putea scrie ceva important. Vietuieste din mila publica, apoi din mica pensie viagera (250 lei lunar).
2 noiembrie 1883 soseste la Viena, insotit de prietenul Chibici-Ravneanu, fiind internat la Sanatoriul Ober-Dobling. Apare prima editie a poeziilor lui Eminescu, ingrijita de Maiorescu.
1884-1885 Locuieste la Iasi. Calatoreste in Italia (cu Chibici). Apoi face bai la Liman, langa Odesa.
1886 Este internat la ospiciul de la manastirea Neamt, unde il viziteaza Creanga.
1886-1888 Locuieste la Botosani, ingrijit de sora sa paralitica Harieta. in vara lui 1887, e dus la bai, la Hall, aproape de Insbruck.
1888, aprilie Pleaca de la Botosani la Bucuresti, unde V. Micle il ia pentru ingrijiri medicale.
1889, februarie Internat din nou la Sanatoriul dr. Sutu. Pietrele i se par diamante, frunzele bani. Se crede voievodul Matei Basarab.
1889, 15 iunie Pacientul Petrea Poenarul il loveste in cap cu o piatra trasa din prastie. Dar moartea e consecinta unei endocardite vechi. Creierul sau cantareste 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Este inmormantat la Bellu, cu onoruri nationale.
http://www.gabrielditu.com/eminescu/eminescu_biography.asp
contents | poems
Re: " Eminescu n-a existat"...Marin Sorescu ???
"Trebuiau sã poarte un nume"
Eminescu n-a existat.
A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.
Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea sã spuna
Seara în jurul focului poezii -
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".
Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sã se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.
În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.
Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fãrã vînt ?
Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fãrã sot.
Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau sã le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.
Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.
Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sã poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
Adresa internet unde o gasesti este la:
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/trebuiau.php
CONSTANT TONEGARU
Constant Tonegaru (*26 februarie 1919, Galaţi - †3 februarie 1952, Bucureşti) a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare româneşti.
După ce îşi întrerupe studiile liceale, pe care nu le mai termină vreodată, practică profesii dintre cele mai diverse, precum aceea de funcţionar la Ministerul Culturii sau vânzător de fructe la Constanţa. Duce permanent o viaţă boemă. În anii 1946 şi 1947 audiază cursurile de literatură ale lui George Călinescu la Facultatea de Litere din Bucureşti. Debutează în 1942 în revista Expresul din Brăila. Ulterior colaborează cu poezii la revistele Preocupări literare, Kalende, Universul literar. Singurul volum de poezii apărut în timpul vieţii, Plantaţii - distins în 1945 cu premiul Editurii Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă acordat scriitorilor tineri - face dovada apartenenţei poetului la mişcarea de avangardă, dar aduce în peisajul liric al epocii nostalgia minulesciană a ţinuturilor exotice, colorată de autoironie şi de presentimentul morţii: "Sunt condotierul Tonegaru fără spadă / mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion / să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă".
A făcut parte începând din 1946 din gruparea literară din jurul criticilor literari Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, împreună cu Pavel Chihaia, Dinu Pillat, preotul catolic Marie-Alype Barral, Teohar Mihadaş, Iordan Chimet, Gheorghe Fratostiţeanu şi alţii. A fost arestat în 1947 sub învinuirea de "conspiraţie împotriva siguranţei statului". Deţinut şi torturat în beciurile Securităţii, este eliberat în 1951 cu o fractură nevindecată a unei gambe, căpătată în urma bătăilor suferite în timpul detenţei. Moare prematur şi tragic la 3 februarie 1952, în Bucureşti.
Opera
Plantaţii, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1945
Steaua Venerii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969
Plantaţia de cuie, ediţie, studiu critic, note şi variante de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Editura Vinea, 2003
http://agonia.ro/index.php/author/0015760/index.html
Ploaia
poezie [ ]
din Plantaţii (1945)
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Constant Tonegaru [Constant_Tonegaru ]
2010-04-06 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
De când ploua, frunzele se lipiseră de asfalt ca-ntr-un album;
pasagerii în tramvai făceau cursa completă şi stam să ascult
cum pe geamul cu reclamă pentru vaselina antisolară
din stânga ploaia se cernea tangenţial în ritm foarte ocult.
Citind ziarul la ora această tardivă de seară pluvială
am aflat despre bătălia din Ucraina ce cuprindea stepa
şi m-am văzut ieşind din neguri urmărit de haite de lupi
reamintindu-mi cum pe vremuri au fost hatmanul Mazeppa.
Norii vineţi se descompuneau în fulgi mari cât nişte mănuşi
încremenind degetele moi pe pustietatea orbitoare de coton
cu gest standard de blazare fără să întâlnească la salutul propus
pingunii unei latitudini de circumstanţă decupaţi din carton.
Lucrurile despre care vornesc se petreceau aievea pe la omieşasesuteşiceva;
pe atunci eram nihilist şi complotam să răstorn pe ţar
dar gerul pătrunzându-mă mai adânc decât lama unei săbii arabe
abandonam gândurile subversive să conspire în samovar.
În privirea mea timpul încetase să mai treacă
iar de departe lupii se mai auzeau încă urlând pe stepa Nogai -
pe urmă iată claxoane, Doamne câte claxoane;
fireşte se întâmplase un accident banal de tramvai.
O pasageră cu ochii verzi discuta în vagon cu bunăvoinţă;
- Omul vorbeşte singur când ajunge cărunt...
- Da, am fost hatmanul Mazeppa; acuma sunt funcţionar cumsecade
şi pe geamul cu reclamă cerul plângea pentru mine mărunt.
. | http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13935887/Ploaia
După ce îşi întrerupe studiile liceale, pe care nu le mai termină vreodată, practică profesii dintre cele mai diverse, precum aceea de funcţionar la Ministerul Culturii sau vânzător de fructe la Constanţa. Duce permanent o viaţă boemă. În anii 1946 şi 1947 audiază cursurile de literatură ale lui George Călinescu la Facultatea de Litere din Bucureşti. Debutează în 1942 în revista Expresul din Brăila. Ulterior colaborează cu poezii la revistele Preocupări literare, Kalende, Universul literar. Singurul volum de poezii apărut în timpul vieţii, Plantaţii - distins în 1945 cu premiul Editurii Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă acordat scriitorilor tineri - face dovada apartenenţei poetului la mişcarea de avangardă, dar aduce în peisajul liric al epocii nostalgia minulesciană a ţinuturilor exotice, colorată de autoironie şi de presentimentul morţii: "Sunt condotierul Tonegaru fără spadă / mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion / să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă".
A făcut parte începând din 1946 din gruparea literară din jurul criticilor literari Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, împreună cu Pavel Chihaia, Dinu Pillat, preotul catolic Marie-Alype Barral, Teohar Mihadaş, Iordan Chimet, Gheorghe Fratostiţeanu şi alţii. A fost arestat în 1947 sub învinuirea de "conspiraţie împotriva siguranţei statului". Deţinut şi torturat în beciurile Securităţii, este eliberat în 1951 cu o fractură nevindecată a unei gambe, căpătată în urma bătăilor suferite în timpul detenţei. Moare prematur şi tragic la 3 februarie 1952, în Bucureşti.
Opera
Plantaţii, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1945
Steaua Venerii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969
Plantaţia de cuie, ediţie, studiu critic, note şi variante de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Editura Vinea, 2003
http://agonia.ro/index.php/author/0015760/index.html
Ploaia
poezie [ ]
din Plantaţii (1945)
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Constant Tonegaru [Constant_Tonegaru ]
2010-04-06 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
De când ploua, frunzele se lipiseră de asfalt ca-ntr-un album;
pasagerii în tramvai făceau cursa completă şi stam să ascult
cum pe geamul cu reclamă pentru vaselina antisolară
din stânga ploaia se cernea tangenţial în ritm foarte ocult.
Citind ziarul la ora această tardivă de seară pluvială
am aflat despre bătălia din Ucraina ce cuprindea stepa
şi m-am văzut ieşind din neguri urmărit de haite de lupi
reamintindu-mi cum pe vremuri au fost hatmanul Mazeppa.
Norii vineţi se descompuneau în fulgi mari cât nişte mănuşi
încremenind degetele moi pe pustietatea orbitoare de coton
cu gest standard de blazare fără să întâlnească la salutul propus
pingunii unei latitudini de circumstanţă decupaţi din carton.
Lucrurile despre care vornesc se petreceau aievea pe la omieşasesuteşiceva;
pe atunci eram nihilist şi complotam să răstorn pe ţar
dar gerul pătrunzându-mă mai adânc decât lama unei săbii arabe
abandonam gândurile subversive să conspire în samovar.
În privirea mea timpul încetase să mai treacă
iar de departe lupii se mai auzeau încă urlând pe stepa Nogai -
pe urmă iată claxoane, Doamne câte claxoane;
fireşte se întâmplase un accident banal de tramvai.
O pasageră cu ochii verzi discuta în vagon cu bunăvoinţă;
- Omul vorbeşte singur când ajunge cărunt...
- Da, am fost hatmanul Mazeppa; acuma sunt funcţionar cumsecade
şi pe geamul cu reclamă cerul plângea pentru mine mărunt.
. | http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13935887/Ploaia
TUDOR ARGHEZI
Tudor Arghezi (1880-1967) , poet , prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată , unul dintre autorii de prim rang a-i perioadei interbelice. Biografia sciitorului , plină de cotituri , a rămas până astăzi controversată în multe detalii.Nu-şi încheie studiile , începe să lucreze în fabrică , publicând în paralel versuri în reviste.În 1899 se retrage la Mânăstirea Cernica , iar între 1900 şi 1905 e diacon la Mitropolie.Pleacă în Elveţia , la Fribourg , unde este găzduit la o mănăstire.Audiază cursuri universitare la Geneva.Învaţă să lucreze ca bijutier şi ceasornicar.Colindă prin Europa.Revenit în ţară în 1910 , se afirmă în primul rând ca jurnalist cu temută vervă politică.
Rămâne în capitală în timpul ocupaţiei germane din primul război mondial , scriind la Gazeta Bucureştilor şi la Scena , publicaţii devenite progermane , ceea ce îi aduce , după război , acuza de colaboraţionism şi un an de închisoare la Văcăreşti.În vrremea celui de al doilea război mondial este închis din nou , la Târgu-Jiu , pentru pamfletul Baroane , considerat a leza autoritatea militară hitleristă în România.Ţintă a unor atacuri vehemente după instaurarea cumunismului , este marginalizat câţiva ani , opera lui fiind pusă sub interdicţie.
După o serie de gesturi de frondă-vinde în piaţă cireşe din grădina sa de la Mărţişor-se împacă cu oficialităţile.Din 1957 se bucură din nou de onoruri.Este ales membru al Academiei Române şi al Marii Adunări Naţionale.Opera lui câştigă tot mai multă preţuire după 1970 încoace.
Arghezi începe să pubilce la 16 ani , dar debutează editorial mai târziu , la 47 de ani , când era deja bine cunoscut prin scrierile apărute în reviste.
Volumul de versuri Cuvinte potrivite (1927) , sinteză a creaţiei sale lirice de până atunci , este întâmpinat de critica literară ca un eveniment.Din acest moment Arghezi dă la tipar , cu o întrerupere între 1947 şi 1954 , numeroase volume de poezii şi de proză , până către sfârşitul vieţii , înnoindu-şi în repetate rânduri viziunea poetică.Este unul dintre marii scriitori români , a cărui personalitate se lasă greu definită.
Alte repere bibliografice :Flori de mucegai (versuri , 1931) este una dintre cele mai temerare încercări româneşti de a practica „estetica urâtului” în poezie.Cărticică de seară (versuri , 1935) închipuie , dimpotrivă , o lume a purităţii , a inocenţei.Hore (versuri , 1939) este , în perioada interbelică , volumul cel mai reprezentativ pentru creaţia jucăuşă a poetului.
Tudor Arghezi - universul poetic
Poezia filozofica argheziana se adapa din singuratatea, ca fiinta ganditoare, omului pe pamant. Sursa ei se afla in permanenta cautare a unui Dumnezeu, care refuza a se arata si determina o stare sufleteasca caracterizata de permanenta pendulare intre credinta si tagada.
Reprezentativi pentru aceasta tema a liricii argheziene sunt “Psalmii”, in care poetul accepta si refuza succesiv existenta dumenzeirii: “Vreau sa te pipai si sa urlu: “Este!””.
Conceptia artistica a lui Arghezi, asa cum se contureaza ea inca de la inceput, este una de angajare sociala. Marele poem ciclic din 1956 “Cantare omului” este o sociogonie urmarind evolutia omului din momentul ridicarii in picioare, pana la dscoperirea tainei tainelor, atomul. Volumul “1907 - Peisaje” (1955) evoca marea zguduire sociala din Romania de la inceputul veacului. In fine, sa nu uitam proza, fie cea pamfletara, fie cea romanesca, avand un si mai vadit caracter social. Dar cel mai reprezentativ volum de versuri pentru aceasta tema este “Flori de mucigai”. Aici i-si gasesste expresia cea mai deplina adeziunea lui Arghezi la “estetica uratului”, careia poetul ii dadea contur in “Testament”: “Din bube, mucigaiuri si noroi / Iscat-am frumuseti si preturi noi”.
S-a afirmat despre poezia erotica argheziana, ca se resimte de influente eminesciene, ceea ce, intr-adevar, nu poate fi tagaduit, dar nici absolutizat.
Poezii e dragoste intalnim inca in volumul “Cuvinte potrivite”, dar reprezentativ pentru aceasta tema este “Versuri de seara”. Doua atitudini se pot deslusi in trairea sentimentului erotic: una de reticenta, de amanare a clipei de iubire (“Melancolie” sau “Creion”); iar cealalta, cand implinirea erotica e urmarita si exprimata in ambianta universului cosmic din care natura vegetala si animala nu pot lipsi. Femeia devine stapana acestui univers, care este patruns de prezenta ei (“Mireasa”, “Casnicie”).
Desi Arghezi nu este singurul poet care s-a lasat fascinat de universul marunt, nicaieri ca la el lumea vietuitoarelor fara grai nu a capatat un contur mai unitar si mai complex. Toate aceste vietuitoare se afla intr-un fel de dependenta afectiva fata de om (“Cantec de adormit Mitura”, volumul “Copilaresti”
.http://www.referat.ro/referate/Tudor_Arghezi_-_Universul_poetic_7544.html
Flori de mucigai
Autor / Poet: Tudor Arghezi
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
(1931)
De ce-as fi trist?
Autor / Poet: Tudor Arghezi
De ce-aş fi trist, că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l gazduiesc în casă.
O prospeţime nouă surîde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.
De ce-aş fi trist ? Că pacea duioasă si blajină
Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină ?
E un surîs şi-n vraful de carţi, să mă alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud şi grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.
Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme, culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntrebă cîteodată, trezită dintr-un vis :
-,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,,
Nu mă sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascundă de lume lînga mine.
De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frămînt
http://poeziisiversuri.com/tudor-arghezi/de-ce-as-fi-trist/
Rămâne în capitală în timpul ocupaţiei germane din primul război mondial , scriind la Gazeta Bucureştilor şi la Scena , publicaţii devenite progermane , ceea ce îi aduce , după război , acuza de colaboraţionism şi un an de închisoare la Văcăreşti.În vrremea celui de al doilea război mondial este închis din nou , la Târgu-Jiu , pentru pamfletul Baroane , considerat a leza autoritatea militară hitleristă în România.Ţintă a unor atacuri vehemente după instaurarea cumunismului , este marginalizat câţiva ani , opera lui fiind pusă sub interdicţie.
După o serie de gesturi de frondă-vinde în piaţă cireşe din grădina sa de la Mărţişor-se împacă cu oficialităţile.Din 1957 se bucură din nou de onoruri.Este ales membru al Academiei Române şi al Marii Adunări Naţionale.Opera lui câştigă tot mai multă preţuire după 1970 încoace.
Arghezi începe să pubilce la 16 ani , dar debutează editorial mai târziu , la 47 de ani , când era deja bine cunoscut prin scrierile apărute în reviste.
Volumul de versuri Cuvinte potrivite (1927) , sinteză a creaţiei sale lirice de până atunci , este întâmpinat de critica literară ca un eveniment.Din acest moment Arghezi dă la tipar , cu o întrerupere între 1947 şi 1954 , numeroase volume de poezii şi de proză , până către sfârşitul vieţii , înnoindu-şi în repetate rânduri viziunea poetică.Este unul dintre marii scriitori români , a cărui personalitate se lasă greu definită.
Alte repere bibliografice :Flori de mucegai (versuri , 1931) este una dintre cele mai temerare încercări româneşti de a practica „estetica urâtului” în poezie.Cărticică de seară (versuri , 1935) închipuie , dimpotrivă , o lume a purităţii , a inocenţei.Hore (versuri , 1939) este , în perioada interbelică , volumul cel mai reprezentativ pentru creaţia jucăuşă a poetului.
Tudor Arghezi - universul poetic
Poezia filozofica argheziana se adapa din singuratatea, ca fiinta ganditoare, omului pe pamant. Sursa ei se afla in permanenta cautare a unui Dumnezeu, care refuza a se arata si determina o stare sufleteasca caracterizata de permanenta pendulare intre credinta si tagada.
Reprezentativi pentru aceasta tema a liricii argheziene sunt “Psalmii”, in care poetul accepta si refuza succesiv existenta dumenzeirii: “Vreau sa te pipai si sa urlu: “Este!””.
Conceptia artistica a lui Arghezi, asa cum se contureaza ea inca de la inceput, este una de angajare sociala. Marele poem ciclic din 1956 “Cantare omului” este o sociogonie urmarind evolutia omului din momentul ridicarii in picioare, pana la dscoperirea tainei tainelor, atomul. Volumul “1907 - Peisaje” (1955) evoca marea zguduire sociala din Romania de la inceputul veacului. In fine, sa nu uitam proza, fie cea pamfletara, fie cea romanesca, avand un si mai vadit caracter social. Dar cel mai reprezentativ volum de versuri pentru aceasta tema este “Flori de mucigai”. Aici i-si gasesste expresia cea mai deplina adeziunea lui Arghezi la “estetica uratului”, careia poetul ii dadea contur in “Testament”: “Din bube, mucigaiuri si noroi / Iscat-am frumuseti si preturi noi”.
S-a afirmat despre poezia erotica argheziana, ca se resimte de influente eminesciene, ceea ce, intr-adevar, nu poate fi tagaduit, dar nici absolutizat.
Poezii e dragoste intalnim inca in volumul “Cuvinte potrivite”, dar reprezentativ pentru aceasta tema este “Versuri de seara”. Doua atitudini se pot deslusi in trairea sentimentului erotic: una de reticenta, de amanare a clipei de iubire (“Melancolie” sau “Creion”); iar cealalta, cand implinirea erotica e urmarita si exprimata in ambianta universului cosmic din care natura vegetala si animala nu pot lipsi. Femeia devine stapana acestui univers, care este patruns de prezenta ei (“Mireasa”, “Casnicie”).
Desi Arghezi nu este singurul poet care s-a lasat fascinat de universul marunt, nicaieri ca la el lumea vietuitoarelor fara grai nu a capatat un contur mai unitar si mai complex. Toate aceste vietuitoare se afla intr-un fel de dependenta afectiva fata de om (“Cantec de adormit Mitura”, volumul “Copilaresti”
.http://www.referat.ro/referate/Tudor_Arghezi_-_Universul_poetic_7544.html
Flori de mucigai
Autor / Poet: Tudor Arghezi
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
(1931)
De ce-as fi trist?
Autor / Poet: Tudor Arghezi
De ce-aş fi trist, că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l gazduiesc în casă.
O prospeţime nouă surîde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.
De ce-aş fi trist ? Că pacea duioasă si blajină
Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină ?
E un surîs şi-n vraful de carţi, să mă alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud şi grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.
Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme, culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntrebă cîteodată, trezită dintr-un vis :
-,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,,
Nu mă sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascundă de lume lînga mine.
De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frămînt
http://poeziisiversuri.com/tudor-arghezi/de-ce-as-fi-trist/
GALA GALACTION
16 APRILIE 1879-8 MARTIE 1961
TEOLOG,PROFESOR DE TEOLOGIE,TRADUCATOR AL BIBLIEI IN LIMBA ROMANA
S-a născut în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.
Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).
Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).
A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum.
După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională și primește Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954.
A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt.
După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat.
În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction
'E ATAT DE GREU SI DE DUREROS SA STAI INTRE MINTE SI INIMA SI SA TE LUPTI SA O IMPACI PE CEA DIN URMA CU DREPTATILE CELEI DINTAI'
'INFRICOSATA ESTE PUTEREA UNEI IDEI CAND PUNE STAPANIRE PE SUFLEUL UNUI OM'.
TEOLOG,PROFESOR DE TEOLOGIE,TRADUCATOR AL BIBLIEI IN LIMBA ROMANA
S-a născut în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.
Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).
Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).
A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum.
După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională și primește Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954.
A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt.
După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat.
În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction
'E ATAT DE GREU SI DE DUREROS SA STAI INTRE MINTE SI INIMA SI SA TE LUPTI SA O IMPACI PE CEA DIN URMA CU DREPTATILE CELEI DINTAI'
'INFRICOSATA ESTE PUTEREA UNEI IDEI CAND PUNE STAPANIRE PE SUFLEUL UNUI OM'.
..VASILE VOICULESCU
1884-1963
PROZATOR,POET,DRAMATURG,MEDIC
INCEPUTURILE SALE ARTISTI AU FOST SUB INFLUENTA LUI ALECSANDRI,VLAHUTA,COSBUC
1941 PREMIUL NATIONAL DE POEZIE
A facut 4 ani de detentie in inchisorile comuniste (1958-1962).
MOARE IN 26 APRILIE 1963 DE CANCER IN INCHISOARE
GLAS DE CLOPOT
de Vasile Voiculescu
Se tânguia un clopot din turla lui de lemn
Şi-adâncu-i glas, ca unda, se-mprăştia departe.
Prin noaptea fără stele purtând chemări de moarte.
Cătunele, buimace, se deşteptau la-ndemn…
Neogoit, amarnic, prin văile deşarte
Chema dogitul clopot din turla lui de lemn.
Şi-nfioraţi de jalea năvalnicului zvon,
Creştinii, din bordeie treziţi fără de veste,
Ieşeau făcându-şi cruce şi întrebau ce este:
- Ce mort în miezul nopţii purtat e la amvon?!…
- Aprinseră opaiţi miloasele neveste
- Şi prinseră să plângă cu-al clopotului zvon.
Iar glasul de aramă aici parcă tuna,
Sălbatecă putere de blestem dând durerii,
Aici murea de jale…şi-n mijlocul tăcerii
Mulţimea-ngrijorată şi cruntă s-aduna.
Toţi se-ntrebau de nu sunt în noaptea Învierii,
Căci clopotul din turlă înverşunat tuna.
Şi-n apriga lui limbă certări se tălmăceau,
Din buzele-i de schije curgea înţelepciune,
Proorociri grozave şi psalmi de-ngropăciune,
Mânii întunecate ce greu se-năbuşeau…
Căci duhul răzvrătirii părea că însuşi spune
Frânturi de psalmi amarnici ce-n zbor se desluşeau.
Nedumeriţi, o vreme, sărmanii poporeni
Străinul glas de clopot cu frică ascultară;
Dar, fără să priceapă strigarea lui amară,
Pătrunşi de frigul nopţii, şi preoţi şi mireni
Intrară în bordeie şi iarăşi se culcară
Luminile stingându-şi sărmanii poporeni.
Şi-n van nălucul clopot din turla lui de lemn,
Împrăştiindu-şi glasul prin văi şi munţi departe,
În noaptea fără stele zvârlea chemări deşarte;
Nu s-a clintit un suflet la vajnicu-I îndemn,
Ci numai pentru sine a jale şi a moarte
Suna năuc un clopot din turla lui de lemn.
•poezia Glas de clopot de Vasile Voiculescu
http://art-zone.ro/poezii/vasile_voiculescu/glas_de_clopot.html
PROZATOR,POET,DRAMATURG,MEDIC
INCEPUTURILE SALE ARTISTI AU FOST SUB INFLUENTA LUI ALECSANDRI,VLAHUTA,COSBUC
1941 PREMIUL NATIONAL DE POEZIE
A facut 4 ani de detentie in inchisorile comuniste (1958-1962).
MOARE IN 26 APRILIE 1963 DE CANCER IN INCHISOARE
GLAS DE CLOPOT
de Vasile Voiculescu
Se tânguia un clopot din turla lui de lemn
Şi-adâncu-i glas, ca unda, se-mprăştia departe.
Prin noaptea fără stele purtând chemări de moarte.
Cătunele, buimace, se deşteptau la-ndemn…
Neogoit, amarnic, prin văile deşarte
Chema dogitul clopot din turla lui de lemn.
Şi-nfioraţi de jalea năvalnicului zvon,
Creştinii, din bordeie treziţi fără de veste,
Ieşeau făcându-şi cruce şi întrebau ce este:
- Ce mort în miezul nopţii purtat e la amvon?!…
- Aprinseră opaiţi miloasele neveste
- Şi prinseră să plângă cu-al clopotului zvon.
Iar glasul de aramă aici parcă tuna,
Sălbatecă putere de blestem dând durerii,
Aici murea de jale…şi-n mijlocul tăcerii
Mulţimea-ngrijorată şi cruntă s-aduna.
Toţi se-ntrebau de nu sunt în noaptea Învierii,
Căci clopotul din turlă înverşunat tuna.
Şi-n apriga lui limbă certări se tălmăceau,
Din buzele-i de schije curgea înţelepciune,
Proorociri grozave şi psalmi de-ngropăciune,
Mânii întunecate ce greu se-năbuşeau…
Căci duhul răzvrătirii părea că însuşi spune
Frânturi de psalmi amarnici ce-n zbor se desluşeau.
Nedumeriţi, o vreme, sărmanii poporeni
Străinul glas de clopot cu frică ascultară;
Dar, fără să priceapă strigarea lui amară,
Pătrunşi de frigul nopţii, şi preoţi şi mireni
Intrară în bordeie şi iarăşi se culcară
Luminile stingându-şi sărmanii poporeni.
Şi-n van nălucul clopot din turla lui de lemn,
Împrăştiindu-şi glasul prin văi şi munţi departe,
În noaptea fără stele zvârlea chemări deşarte;
Nu s-a clintit un suflet la vajnicu-I îndemn,
Ci numai pentru sine a jale şi a moarte
Suna năuc un clopot din turla lui de lemn.
•poezia Glas de clopot de Vasile Voiculescu
http://art-zone.ro/poezii/vasile_voiculescu/glas_de_clopot.html
joi, 28 octombrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)