PLANSUL CALUGARILOR

Plânsul călugărilor. Suspinul unui părinte după Sfântul Munte

De ce suspini nemângâiat, iubitul meu Părinte?
De ce eşti trist şi’ndurerat şi plângi fără cuvinte?
De ce’ţi curg lacrimi pe obraz şi plângi în multe rânduri?
De ce nu’ţi spui al tău necaz şi stai mereu pe gânduri?
De ce asculţi până târziu cum bate vântul afară?
Şi plângi cu el şi eşti pustiu în fiecare seară…
Te văd mereu că stai ş’asculţi un cântec plin de jale
Văd lacrimile care’ţi curg udând ale tale haine
De ce asculţi până târziu cântări şi rugi greceşti?
Plângând amar şi eşti pustiu şi nu te linişteşti
De ce iubeşti în nopţi de taină imagini preaiubite?
Din Athosul, grădina dragă, plângând cu lacrimi nesfârşite
De ce te rogi de’atâtea ori părintelui iubirii?
Şi stai ş’aştepţi de’atâtea ori în poarta mănăstirii
Mă’ntreb de ce-s aşa tăcut şi care este al meu necaz?
De ce privesc mereu pierdut, de ce’mi curg lacrimi pe obraz
La ce visez cu ochi deschişi la ce gândesc în ceas târziu
La ce mă rog în ascunziş, de ce mi-e sufletul pustiu
Gândesc la Athosul iubit cu nopţi întregi de priveghere
Şi’n inimă mi-a încolţit peste iubire mare durere
Căci am plecat cu hotărâre să nu mă mai întorc nicicând
Cu suflet plin de fericire, cu inima mereu cântând
Mi’am dăruit viaţa toată Măicuţei sfântă şi de vină
Şi’am vrut cu dragoste înfocată să slujesc în a sa grădină.
Şi’mi amintesc ce fericire în Vatopedi eu am găsit
Când m’au primit cu-aşa iubire bătrânii pustnici de la Schit
Cum am trăit noi împreună atâta vreme în unire
Cum mă’nvăţau cu vorbă bună şi inimi pline de iubire
Cu ce sfială am intrat în lavra sfântă şi măreaţă
Şi ce mult eu m’am rugat acolo să mă sting din viaţă
Şi cum cântam la priveghere întreaga noapte, fără tihnă
Nu mai ştiam nici de durere sau de mâncare şi odihnă
Cum mă afundam în rugăciune, lâng’o icoană minunată
Uitând de mine şi de lume lângă Măicuţa preacurată
Şi lacrimi pline de iubire se prelingeau încet pe obraz
Cuprins de sfântă fericire cădeam adesea în extaz
Şi când ieşeam de dimineaţă cu inimi vesele şi pline
Ne mângâia uşor pe faţă un vântecel ca o lumină
Priveam cum soarele răsare şi întunericul despică
Şi cum apare el din mare şi’ncet spre ceruri se ridică
Priveam spre marea cea albastră ce se-ntinde până-n zare
Spre pescăruşii zburând pe coastă, spre navele din depărtare.
Spre florile de dimineaţă ce’ncet corolele’şi deschid
Spre fortăreaţa cea măreaţă a vechiului meu Vatoped
Şi când suna de ascultare ieşeam cu toţii’n pas grăbit
Eu eram pus de cel mai mare ca să mă duc la pescuit…

(…)