Publicat de Ciprian Voicila la 03:04 0 comentarii
Etichete: libraria sophia
vineri, 11 martie 2011

O nouă minune a sfinţilor de la Aiud

Numele meu este Oana şi vă rog să mă scuzaţi că îndrăznesc să vă deranjez. Un prieten mi-a spus că vă pot trimite relatarea de mai jos, dar vă rog să mă iertaţi că nu o să vă spun numele oamenilor în cauză.

Ştiu pe cineva care are un băieţel de câteva luni. După o vreme de la naştere mama a observat pe sân un punctuleţ mic, alb, ca şi un coş. A mers cu copilul la doctor şi i s-a spus că bebeluşul are un mic chist care nu este periculos şi a primit o cremă cu antibiotic. Nu era puroi. Doamna doctor a mai spus că chistul poate cădea la băiţă şi atunci să-l dea mama cu crema aceea şi dacă nu cade, poate fi scos, când copilul va fi mai mare, dar chirurgical. L-a dat cu crema aşa cum a spus medicul, dar chistul a rămas.

Mama, deşi doctorul i-a spus că nu e periculos chistul, îşi mai făcea griji. Atunci s-a gândit să-l dea pe copil cu ulei de la Aiud. L-a dat timp de trei zile, dimineaţa şi seara, făcând cruce cu beţigaşul pe care îl punea în ulei. În prima seară a spus Acatistul Sfântului Nectarie, în a doua Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în a treia Acatistul Părintelui Arsenie Boca. Acesta din urma l-a spus pentru ca nu avea pe cel al Sfintilor Mucenici de la Aiud şi s-a gândit că părintele Arsenie îi cunoaşte pe sfinţi.

În cele trei zile nu s-a întâmplat nimic. Mama era mai degrabă neîncrezătoare, dar totuşi nădăjduia că dacă ai credinţă cât un bob de muştar se poate vindeca copilul şi iar îşi zicea că nu o să se întâmple nimic şi iar zicea ceva de genul: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Apoi a uitat de chist. Şi după cam 2 zile, deci cam a 5-a zi de când a dat pe bebeluş cu ulei, a văzut că acel chist se mai vedea puţin de tot şi că organismul îl absorbea şi a doua zi pielea era sănătoasă de parcă niciodată n-ar fi fost ceva acolo.

Menţionez că în acele zile copilaşul a primit pentru prima dată suc de morcovi, avea acum 6 luni, dar nu cred că vitaminele dintr-un morcovel puteau să facă să se retragă acel chist.

Să mă iertaţi pentru lungimea relatării. Sper că nu v-am obosit.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Oana
Publicat de Ciprian Voicila la 02:05 2 comentarii
Etichete: sfintii de la aiud, sfintii inchisorilor


marți, 8 martie 2011
Gabriela Ruxandra:



>Acum Sfântul Nectarie este ocrotitorul familiei mele

Doamne ajută!
Totul a început acum trei ani, când mama mea a făcut cancer la vezica biliară şi a murit fulgerător.Eu am făcut un şoc de suferinţă şi frică. Aveam tendinţa să iau acest coşmar asupra mea, cred că mă simţeam vinovată că nu am putut să o ajut mai mult. Am trăit odată cu ea toată groaza ei şi, la scurt timp după moartea ei, am început să am atacuri de panică. De câteva ori mi-a căzut şi părul pentru că aceste crize erau puternice. Întotdeauna m-au ajutat Dumnezeu şi Sfântul Mina şi părul a crescut singur la loc.
Pe data de 7 noiembrie 2009, cu o zi înainte de ziua mea de nume, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ( mă cheamă Gabriela), am intrat într-o stare de criză interioară profundă care a ţinut până pe data de 9 noiembrie. Prietena mea mi-a dat să citesc în această zi Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi viaţa Sfântului Mina, pe care eu le-am citit la biserică cu tot viforul din sufletul şi mintea mea, rugându-i pe Sfinţii Arhangheli să vină cu cetele îngerilor şi să-mi îndrume paşii spre un loc unde să mă liniştesc, unde să înceteze această criză puternică de anxietate.
În drum spre casă am coborât la biserica Delea Nouă şi am intrat – fiul meu este botezat acolo- şi atunci am aflat că poartă hramul Bunei Vestiri de la Costel, cel care are grijă de biserică şi care l-a şi chemat urgent pe părintele Constantin (cel care astăzi este duhovnicul meu) pentru că plângeam puternic. Părintele a venit şi pentru prima dată de când îmi amintesc m-am spovedit şi criza a încetat!
După câteva zile am răcit puternic şi simţeam că bronhiile îmi ard, dar totuşi pe data de 11 noiembrie am stat la praznic la Sfântul Mina până la 3 dimineaţa. Acasă, în timpul nopţii, m-am zvârcolit de durere şi arsuri la nivelul plămânilor şi am citit rugăciuni şi m-am dat cu mir de la Sfântul Mina, în formă de cruce, pe piept, moment în care mi-a trecut tot şi am adormit. Menţionez că luam antibiotic, dar ştiu sigur că Sfântul Mina m-a vindecat. Eu l-am rugat pe Sfântul Mina să îmi ia şi patima ţigărilor- fumam mai mult de un pachet pe zi- şi de a doua zi de dimineaţă nu am mai fumat deloc.
La câteva zile după aceasta am găsit la cineva cartea Sfântul Nectarie- Minuni în România. Am citit-o ca hipnotizată şi am plâns tot timpul pentru că minunile sfântului m-au impresionat puternic ( până să văd cartea nici nu ştiam de existenţa Sfântului Nectarie).
Temerea mea cea mare era să nu păţesc şi eu ce a păţit mama mea, iar Sfântul Nectarie este „doctor specialist” în cancer, exact boala de care mă temeam eu.
Am vorbit cu părintele meu duhovnic şi i-am spus că începând din acea zi 40 de zile am să citesc acatistul superb al Sfântului Nectarie, de la sfârşitul cărţii şi rugăciunea către el, la început pentru mine, copilul meu şi prietenul meu, după aceea adăugând încă 10 persoane.
Între timp am aflat de mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti şi am hotărât să merg miercurea la Radu Vdă şi vinerea la Sfântul Mina şi, după putinţă, duminica la Delea Nouă, Buna Vestire, la duhovnicul meu, la slujbă.
În aceste 40 de zile s-au întâmplat multe minuni: mie, că deşi am multe păcate, am primit dezlegare la Împărtăşanie, ceea ce este minune dumnezeiască şi pentru mine sănătate desăvârşită direct de la Mântuitorul! Şi am primit şi o sumă mare de bani dintr-o moştenire tot în această perioadă. Pentru persoanele pentru care mă rugam, prietenei mamei mele, de exemplu, i-a fost întoarsă situaţia de către Sfântul Nectarie- este bolnavă de cancer şi a avut o operaţie de hernie şi de două ori s-a crezut că nu mai scapă cu viaţă-, ea primind şi mir de la sfântul, cu care s-a uns pe rană. Prietena mea a avut tot felul de boli şi dureri violente în diverse părţi ale corpului, chiar îngrijorătoare, vreme de mai multe luni de zile, ea având şi depresie. Analizele au ieşit bune, iar ea citeşte acatistul Sfântului Nectarie în fiecare zi.
Unei alte prietene de-a mea Sfântul Nectarie i-a rezolvat situaţia cu iubitul ei şi problemele de sănătate, ea citind acatistul Sfântului Nectarie aproape în fiecare zi, luându-şi-l ocrotitor. Simt că el îl ajută şi pe copilul meu şi pe celelalte persoane pentru care mă rog în fiecare seară, citind acatistul atât de drag mie.
După cele 40 de zile în care am citit acatistul marelui făcător de minuni şi iubitor de oameni, Sfântul Nectarie, am înţeles că totul a început pe data de 9 noiembrie, ziua prăznuirii lui, în care l-am cunoscut pe duhovnicul meu de astăzi şi am pus început bun mântuirii. Tot după 40 de zile de citit acatistul am hotărât să-l citesc în fiecare zi şi nu m-am oprit până astăzi.
Acum Sfântul Nectarie este ocrotitorul familiei mele, împreună cu Maica Domnului, Sfântul Mina, Sfântul Nicolae şi Sfinţii Arhangheli Mihail Şi Gavril.
Crizele de anxietate mai apar, dar trec aproape imediat pentru că încep să citesc acatistul Sfântului Nectarie, care şi-a făcut loc de cinste în sufletul meu.
Duhovnicul pe care mi l-a dat Sfântul Nectarie este blând şi bun şi m-a salvat de la lucruri îngrozitoare. Minunile lui Dumnezeu mi se întâmplă în fiecare zi. Dumnezeu este miraculos şi bun prin Maica Domnului şi sfinţii săi! (Gabriela Ruxandra)
Publicat de Ciprian Voicila la 03:19 1 comentarii
Etichete: sfantul mina, sfantul nectarie
luni, 7 martie 2011
Mărturii strânse de Nicoleta despre ajutorul primit de la Sfântul Nectarie



„Din lucrarea vrăjmaşului, pentru păcatele unor credincioşi sau chiar ale unor nevrednici slujitori ai altarului, unii oameni se smintesc şi se îndepărtează de Biserică. Pune-le înainte chipul vieţuirii tale jertfelnice, o, sfinte al lui Dumnezeu, şi, întorcându-i pe drumul cel bun, învaţă-i să cânte împreună cu tine: Aliluia!”

“Bucură-te, că fără să te scârbeşti de cei de alte credinţe, te-ai scârbit de minciunile lor”


Din copilărie până la vremea studenţiei am fost vecine de scară, nefiind prietene foarte apropiate în acest timp. După o perioadă de mari frământări în familia ei - ea fiind atunci la vârsta adolescenţei – treptat, toţi ai casei au devenit baptişti (neavând înainte niciun fel de educaţie religioasă în perioada ateismului comunist). Apoi, după câţiva ani au plecat în Germania, lucru benefic pentru sănătatea ei şubredă (suferea din adolescenţă de diabet insulino-dependent (tip I) pe care nu reuşea să-l echilibreze deloc în România).
La scurt timp după Revoluţie am reîntâlnit-o şi am avut o discuţie sinceră şi paşnică despre credinţă, despre preoţi, despre Biblie, iar Hristos a creat atunci o oarecare apropiere între noi, eu recunoscând deschis ceea ce - pe bună dreptate - se putea imputa ortodocşilor din România, în general, iar ea părând să înţeleagă că păcatele oamenilor (preoţi sau nu) nu justifică în faţa lui Dumnezeu lepădarea unei credinţe (şi a botezului în Hristos - primit deja) înainte de a o cerceta cu seriozitate, într-un mod responsabil, în faţa lui Dumnezeu (nu a oamenilor). Mă aşteptam la replica arhi-cunoscută a celor care leapădă botezul ortodox în mod iresponsabil şi trec la altă confesiune sau religie: „de ce judeci dacă nu ştii?”, dar ea se dovedea sinceră, deschisă la aflarea Adevărului. Îşi dădea seama că noi, ortodocşii, avem informaţii suficiente ca să ne apărăm credinţa în faţa lor.
Părea a intui din discuţie că Ortodoxia nu face prozelitism, că nu e o credinţă simplistă care atrage neştiutori crescuţi în ateism cu slogane "„Isus vine” şi cu aşa-zise vindecări ale hristoşilor mincinoşi pe stadioane, în săli de curs, ci că avem o tradiţie care merită cercetată, o istorie de care nu ne pasă pentru că ne place comoditatea şi ne atrag lucrurile facile (să avem totul „la butoane”, cum spun bătrânii, să stăm comod la televizor sau computer). În starea asta în care ne aflam, cine dintre cei care părăsesc Ortodoxia are îndrăzneală să spună că L-a căutat pe Dumnezeu cu deplină sinceritate, după poruncile Lui: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu tot sufletul tău, cu toată inima ta şi cu tot cugetul tău”. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii.” (Matei 22,37-40). Căutarea adevăratului Dumnezeu cere sinceritate „la sânge” şi strădanii, căutări anevoioase.
După această discuţie, aveam să ne reîntâlnim după mulţi ani, în 2006, târziu... Era căsătorită cu un cetăţean german (care suferea de aceeaşi boală, diabet tip I, de mulţi ani şi din această cauză, de câţiva ani făcea dializă). Fusese recent operată de cancer la colon (în vara anului 2006) şi avea deja metastaze hepatice. Tentativele de tratament citostatic eşuaseră datorită diabetului, neputând fi suportate, chiar dacă ea era învăţată cu suferinţa, chiar dacă era puternică şi luptătoare. Prima dată m-a sunat pe 30 noiembrie, de ziua Sfântului Apostol Andrei, cel căruia românii îi datorează încreştinarea, botezul în Hristos (în Ortodoxie). Poate că sfântul a mijlocit către Dumnezeu pentru ca ea să accepte mărturiile despre vindecările făcute de Sfântul Nectarie (cele care existau scrise în cărţi sau pe internet până la acea dată).
Cu reticenţa de început pe care o poate încerca oricine la primul contact cu asemenea lucruri, a acceptat să încerce să se ungă cu uleiul din candela sfântului (de la mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti). Soţul ei, fără nicio orientare religioasă până s-o cunoască, după ce a cunoscut-o, mergea cu ea la „biserică” - acum la penticostali. Odată ajuns cu bine uleiul în Germania (a trecut fără probleme la vamă, deşi acolo se respinge orice lichid) s-a gândit să-l încerce întâi pe soţ, care trebuia internat şi operat pentru sinuzită – lucru care nu s-a mai întâmplat, deoarece s-a vindecat după ce s-a uns cu uleiul. Prinzând încredere, a început sa citească Acatistul sfântului. Avea o îndoială la început: oare nu se supără Iisus pe mine pentru că cinstesc un om? Dar găsea răspuns în conţinutul acatistului: „Slavă celui ce minunat te-a arătat! Slavă celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!”, ”Bucură-te, apostol al biruirii legilor firii prin harul Celui ce a făcut cerul şi pământul”. Înţelegând că cinstirea sfinţilor e diferită de adorarea lui Dumnezeu, a continuat să se roage sfântului pentru mijlocire către Domnul. Discutam telefonic (suna de ziua unor sfinţi pe care noi, ortodocşii, îi cinstim în mod deosebit, de exemplu sfântul Antonie cel Mare), uneori încercam să ne edificăm asupra greşelilor neoprotestantismului, cu ajutorul unor cărţi: Cum am devenit ortodox de Peter E. Gillquist, şi Dans de unul singur de Frank Schaeffer.
În primăvara anului 2007 a început să facă tratament citostatic într-o clinică aflată la aproximativ 200 km de oraşul în care locuia ea, suportându-l de această dată foarte bine; înainte de fiecare internare ambulatorie soţul o ungea cu uleiul de la Sfântul Nectarie. Era externată în aceeaşi zi după ce se administra tratamentul injectabil prin vena femurală şi stătea câteva ore acolo cu bandaj compresiv (datorită pericolului de hemoragie trebuia respectat pentru siguranţă repausul la pat mai mult timp, dar ea, a doua zi, înfrunta din nou oboseala drumului până acasa, eventual la volan, la schimb cu soţul). În acel an a făcut eforturi foarte mari, greu de suportat de către un om sănătos, darmite atât de bolnav, cum era ea. În acea perioadă, mi-a spus la un moment dat: „Am visat sau nu ştiu cum a fost, parcă o voce mi-a spus că eu o să mă vindec la Izvorul Tămăduirii. Şi mi-am amintit că asta parcă e o sărbătoare ortodoxă”. Mă întrebam ce să însemne acest lucru (auzisem că la Eghina era hram în această zi)? Mai târziu m-am gândit că poate a fost îndemnul ca ea sa se reboteze în credinţa ortodoxă de care s-a lepădat, dar n-am îndrăznit să-i spun acest lucru.
În vara aceluiaşi an a venit în România la mănăstirea Radu-Vodă cu soţul şi s-au închinat la racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie, apoi la iconostas (şi-au făcut cruce amândoi), s-au miruit ca toata lumea după slujbă. Era emoţionată (de câţi ani nu mai intrase într-o biserică ortodoxă?!)
La revenirea în România (toamna aceluiaşi an) nu a mai ajuns să se închine sfântului Nectarie, a evitat să vorbească cu un preot, nu a mai avut timp să ne întâlnim - Dumnezeu ştie cauza adevărată. Diverse probleme de ordin material trebuiau rezolvate urgent în scurtul răgaz pe care-l avea de stat în ţară, (cu rude care o presau, indiferente la suferinţa ei) pentru a nu transfera soţului această povară după moartea ei. La scurt timp după revenirea în Germania mi-a spus că i s-au descoperit metastaze pulmonare; am mai avut o conversaţie în iarnă, în care spunea că pierduse la un moment dat Acatistul şi îi părea rău, dar l-a găsit (cred că atunci i-a spus pentru prima dată „sfântul Nectarie”, până la acel moment îl numea „Nectarie”). Ultima dată m-a sunat în ianuarie 2007, cu câteva zile înainte de sfârşit: „roagă-te tu pentru mine la sfântul Nectarie pentru că eu mă internez, nu mă simt bine”... şi nu s-a mai intors din spital.
Timpul de revenire la credinţa adevărată a fost scurt, a luptat cu boala şi cu piedicile duşmanilor nevăzuţi aşa cum a putut, cum s-a priceput. Până aici a ajuns, însoţită de Sfântul Nectarie şi de rugăciunile unui preot care a pomenit-o în rugăciunile personale, dar pe care nu a ajuns să-l cunoască.
Rugaţi-vă pentru Cristina, un suflet care a fost pe cale, dar n-a mai avut timp...

„Cine poate spune mulţimea minunilor tale, sfinte al lui Dumnezeu? Ca toţi cei care te-au chemat în ajutor au fost mângâiaţi în nevoile lor. Şi împreună cu bolnavii care au primit prin tine tămăduire minunat I-au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!”

*

Într-o dimineaţă de duminică, în urmă cu câţiva ani, la puţin timp după trezire, aveam dureri în zona apendiculară. Am luat un tratament simptomatic (antispastic şi apoi un antiinflamator), gândind că e ceva trecător. Durerile păreau că cedează, dar brusc s-au intensificat într-atât încât nu mai găseam o poziţie în care să cedeze puţin, măcar să pot să mă mişc puţin. Am realizat că singura soluţie era să chem ambulanţa: două tentative eşuate. Fiind iarnă, soţul a coborât să încălzească puţin maşina, deşi eu îi spuneam că nu pot ajunge nici până la uşă, darmite până jos, la maşină, am nevoie de targă... Atunci am apelat din nou la doctorul meu, la sfântul Nectarie – încă o dată în plus, pe lângă cât ajutor primisem până atunci, nu era mare lucru. M-am uns cu ulei din candela de la raclă (de la mănăstirea Radu-Vodă), şi în câteva minute am început să merg, durerile cedau rapid încât la revenirea soţului (10 minute poate) i-am spus că sunt mult mai bine, mergeam. Plecasem totuşi spre spital, dar după 5-10 minute am făcut cale întoarsă către mănăstirea Radu-Vodă, pentru că nu mai aveam dureri deloc. După terminarea slujbei, revenind o jenă în acea zonă, am mers totuşi la spitalul Floreasca pentru consult chirurgical. S-a afirmat posibilitatea unei crize de apendicită (neavând alte simptome de însoţire - urinare sau din sfera genitală) care momentan nu era de operat, ci rămânea în observaţie (de fapt, nu s-a mai repetat această problemă de atunci).

*

Mi s-a întâmplat de două ori să merg într-o casă foarte friguroasă, iarna, în vizită. Prima dată am dobândit dureri abdominale intense, iar eu nu puteam lua medicamente. Cu ulei din candela sfântului Nectarie, de la mănăstirea Radu-Vodă, au trecut. A doua oară, din acelaşi motiv (frigul), aveam dureri pe nervul sciatic la mişcări dar şi în repaus. Acelaşi tratament – acelaşi efect, rapid, acelaşi Sfânt Nectarie...

*
În urmă cu câţiva ani, bunica mea, aproape nonagenară, a fost internată de urgenţă cu accident vascular într-un spital în provincie. Medicul neurolog nu a mai considerat necesar s-o consulte, a dispus să fie aruncată într-o cameră a morţii, de unde tocmai scoteau un decedat, altul era „pe cale”, au aruncat o pătură ruptă pe ea şi i s-a administrat medicaţia fără ca el să-şi fi făcut aparitţa o zi, înca o zi, şi tot aşa. La „atenţia” familiei, medicul a răspuns cu explicaţii ştiinţifice: datorită vârstei înaintate trebuia să ne pregătim pentru vestea cea mai rea. Comoda poziţie de doctor fără conştiinţă! „Nu se mai poate face nimic” este poziţia autosuficientului nesimţitor şi de cele mai multe ori incapabil, în orice domeniu. Eu cred că hotărârea asta o ia numai Dumnezeu, în timp ce noi, oamenii, suntem datori să luptăm pentru a ne ajuta semenii în suferinţă, mai ales când aceştia ne cer ajutorul. Neschimbându-se nimic – tratament prin răvaş (foaia de observaţie) către pacienta care ameţea la cea mai mica încercare de a ridica capul de pe pernă, familia a început să ceară insistent ajutorul Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie (ştiind că bătrâna îşi doreşte să trăiască), cerând timp de pocăinţă pentru ea. Nădejdea este în cuvintele Mântuitorului care a spus că ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. Mama noastră din ceruri şi sfântul Nectarie cel grabnic ajutător nu au lăsat rugăciunile fără răspuns: ne-au îndrumat spre un alt medic, din alt spital. Transferul a fost suportat cu mare greutate de către bolnavă, deşi pe o distanţă mică, dar ajutorul de Sus a însoţit-o. Acest medic şi-a făcut datoria omenească şi de medic de a încerca s-o salveze, dându-i un tratament corect şi arătându-i şi omenie, arătându-i că o vrea şi pe ea, a cărei vină (la celălalt spital) era vârsta, ca şi pe ceilalţi pacienţi ai săi, sănătoasă. Ce mult contează pentru un om bolnav o asemenea atitudine sinceră a medicului şi a celorlalţi din jur! şi ce rară este... Rudele şi cunoştinţele, vizitând-o la spital, au încurajat-o cu dragostea lor. Deşi tomografia arăta la internare o scleroză avansată a creierului, ea este capabilă oricând să descrie cu lux de amănunte evenimente recente sau petrecute demult, pe care cei mai tineri le reţin aproximativ, este foarte măsurată şi atentă la vorbă ca întotdeauna, prezentă, plăcută, spirituală, înţeleaptă. Cu marele ajutor de Sus, cu voinţa ei de a trăi, cu medicul dăruit şi dragostea celor din jur, s-a recuperat în scurt timp şi acum merge, ajutându-se uneori de baston (nu este nevoie de pampers, nu este nevoie de cadru, deşi boala a mai avut câteva recurenţe). O bolnavă din salon, văzând ce progrese rapide face la mers, spunea: „Uite-o cum merge! Şi mai zice că e bolnavă...”; într-adevăr, recuperarea era uluitoare pentru un om de 88 de ani, era clar că era o lucrare mai presus de fire. În acea perioadă a fost adusă in salonul lor o pacientă în stare critică, având ca însoţitor o tânără care-i era rudă. Internarea ei a fost o gardă de noapte grea a medicului, prognosticul era rezervat. Tânăra, aflând la bunica mea Acatistul Sfântului Nectarie şi ulei din candela lui, a început să se roage şi s-o ungă pe bolnavă; la scurt timp starea pacientei s-a îmbunătăţit; fiind transferată în alt salon, nu am urmărit până la externare, dar ultima veste despre ea era de bine, că starea ei era stabilă, în afara pericolului.
Dacă ne vom preţui bătrânii şi îi vom ajuta să fie cu noi cât mai mult, nu vom fi nişte dezrădăcinaţi; ei sunt pentru noi punte spre trecut, dar şi spre cele viitoare, către viaţa de dincolo. Maica Domnului şi Sfantul Nectarie au încuviinţat faptul ca un om să capete vreme de pocăinţă şi pentru rugăciunile celor care-l iubesc. (Nicoleta, febr. 2011)
Publicat de Ciprian Voicila la 03:55 2 comentarii
Etichete: manastirea radu voda, minunile Sfantului Nectarie, sfantul nectarie