Protagonistul piesei este componistul Rezső Seress (pe numele său adevărat Rudi Spitzer) născut la Budapesta în anul 1889 şi decedat în 1968, tot la Budapesta, autorul a numeroaselor şlagăre maghiare din perioada interbelică.
Deşi a compus un mare număr de serenade, romanţe şi cântece, Rezső Seress nu cunoştea notele muzicale şi la pian cânta numai cu o singură mână. Melodiile sale, devenite foarte populare, au fost notate pe partituri de către studeţii Conservatorului sau de colegii muzicieni.
Viaţa lui Seress a urmat un curs specific. Adolescent fiind, s-a alăturat trupei unui circ ambulant, unde a devenit acrobat la trapez. După ce îşi revine din urmările unui accident aproape fatal, se înscrie la şcoala de teatru a renumitei dive Rákosi Szidi. În urma studiilor activează în diferite trupe teatrale din capitală şi din provincie – cu suficient succes artistic, dar mai puţin material.
Cariera sa muzicală porneşte tot din această sferă: uneori se aşeza la un pian amplasat în faţa teatrului şi fredona diverse melodii, acompaniindu-se, pentru a atrage astfel oamenii la teatru. Treptat i se alătură o orchestră, începe să compună lucrări proprii, iar aceste compoziţii încep să devină cunoscute, populare, unele ajungând chiar şlagăre.
În urma succesului melodiilor sale, Seress este angajat pianist într-un local, existenţa sa materială devenind stabilă. Compoziţiile sale apar pe discuri şi sunt editate în reviste. În deceniul dintre anii 1923-1933 compune nu mai puţin de şaizeci de cântece şi scrie versuri pentru vreo patruzeci de melodii ale altor compozitori.
Se căsătoreşte cu una dintre cele mai frumoase femei ale Budapestei din acea epocă, Helén, o creştină care, după ce a divorţat de un ofiţer de dragul compozitorului evreu, devine partenera fidelă a lui Seress pe tot parcursul vieţii pline de dificultăţi a acestuia.
În 1935 se lansează melodia Duminică tristă, care devine vestită mai ales prin faptul că partitura muzicală a cântecului este găsită în preajma mai multor sinucigaşi, presa denumind-o chiar “imnul sinucigaşilor”. Cu o rapiditate uluitoare melodia devine cunoscută în toată Budapesta, de unde este numai un pas până a se impune ca şlagăr mondial. Piesa este interpetată de cei mai populari cântăreţi maghiari, a căror prestaţie este urmărită cu mare interes de un public multinaţional. În cartea pentru vizitatori a lui Seress îşi lasă autograful Toscanini, Luchino Visconti, Spencer Tracy, John Steinbeck, Prinţul de Wales, şahinşahul Iranului Reza Pahlavi, Louis Armstrong şi Benjamino Gigli. Otto Klemperer a notat deasupra semnăturii sale: "Nu este muzician – este doar un geniu."
În pofida renumelui mondial, Rezső Seress rămâne un tip modest, fără pretenţii, care este mulţumit cu viaţa lui de zi cu zi. În anul 1941, când legile contra evreilor se aplică din ce în ce mai sever, este luat la muncă silnică, unde, datorită condiţiilor inumane, îşi pierde un rinichi. Se întoarce în 1945 şi îşi reia activitatea de pianist de bar.
Renumele mondial i-ar oferi posibilitatea de emigrare, dar Seress se simte legat de mediul său. Rămâne la Budapesta, deşi din 1949 cântecele lui ajung pe lista neagră, fiindu-i interzisă activitatea de compozitor. După revoluţia din 1956 condiţiile se mai schimbă, interdicţiile sunt suspendate, dar modificările tehnice din industria şlagărelor şi schimbarea gusturilor muzicale duc la devalorizarea compoziţiilor sale.
În anul 1968 cade pe fereastra apartamentului, probabil nu accidental.
Piesa de teatru a lui Péter Müller, care prezintă viaţa lui Rezső Seress, are acţiunea plasată în “lumea de dincolo”, în perioada de după trecerea în nefiinţă a personajelor. Rezső şi Helén propun un joc, un spectacol, prin care parcurg în propria lor memorie – şi în faţa spectatorilor – cele mai importante momente ale vieţii deja petrecute. Chelnerul, fostul coleg de local al pianistului – printr-o multiplicare teatrală inedită – le devine partener de joc şi joacă, întruchipând toate celelalte personaje care au figurat în momentele cruciale ale carierei lui Seress.
